Leo si Pam la circ

Leo și Pam la circ

Ca actori de circ, Leo și Pam au cutreierat lumea de la Vest la Est și de la Nord la Sud. Caravana circului a trecut prin toate marile orașe ale Europei:  Viena, Paris, Praga, Budapesta,Helsinki, Moscova, Madrid, Roma. Au fost în Asia și  au trecut Oceanul spre cele doua Americi, au călătorit în Australia.

 După o vreme, au constatat că și cetățile cu nume răsunătoare, și cele de al căror nume  nu auziseră niciodată erau asemănătoare dacă le priveai prin hublourile avioanelor, al vapoarelor, sau prin ferestrele mașinilor  aflate în viteză pe șosea:  noaptea- o aglomerare mai mare sau mai mică de luminițe strălucitoare- ziua-o grupare mai mare sau mai mica, mai ordonata sau mai încâlcită de construcții cu acoperișuri plate, țuguiate, aplecate, roșii, portocalii, cenușii, vesele, triste, luminoase, mohorâte, modeste, impunătoare, despărțite între ele de oaze de verdeață.  

Întâlnirile cu publicul erau diferite de la o țară la alta, de la un oraș la altul. Lui Pam îi plăceau și le aștepta întotdeauna cu interes. Oamenii nu se vedeau clar, erau în întuneric, iar ei, actorii, în mijlocul lor, în centrul unei arene luminate puternic. Pam îi simțea după cum respirau. Unii erau mai reci, se entusiasmau foarte greu, trebuia să le smulgi aplauzele, alții erau nerăbdători, dornici sa fie vrăjiți și să-i aplaude pe vrăjitori. Alții manifestau la început un fel de ostilitate, adică: ”eu nu ma  las păcălit cu trucuri ieftine; hai, să te vedem, ce poți?” Pana la urmă erau cuceriți și ei.

Cei mai grozavi erau copiii: dornici sa intre cu toată ființa lor în lumina strălucitoare a circului, sa fie uluiți de dresuri nemaivăzute, de animale inteligente care știu să numere sau să vorbească, de clovni veseli-triști, de zburătorii de la trapez, de iluzioniști care descoperă o altă realitate.

Indiferent unde ar fi călătorit, viața lor rămânea, în esența neschimbată: dimineața același îngrijitor le aducea mâncarea, le curăța cușca, apoi urmau repetițiile, dresajul, ”numerele”, cum spuneau oamenii.

 Era o muncă migăloasă, solicitantă, enervanta  deseori, amuzantă

uneori, mai ales pentru Pam, care avusese timp să cunoască firea ciudată a oamenilor înainte de a deveni actor de circ. Din experiențele  trăite în ograda munteanului, Pam învățase ca  aceștia au mare nevoie să se simtă admirați, respectați, ascultați și , mai ales, iubiți de orice ființa pe care o hrănesc. Câinele, pisica, oaia, capra,calul, măgarul, vaca le datorează ascultare și recunoștință stăpânilor lor pentru că primesc mâncare din mâna acestora și, astfel nu  mai este nevoie să se străduiască sa-și găsească hrana. Bineînțeles că și oamenii se aleg cu anumite beneficii: ajutor în gospodărie, lapte, carne. Chiar și devotamentul câinelui, gândea Pam, e tot un beneficiu. E de la sine înțeles că această ascultare înseamnă limitarea libertății, dar așa stăteau lucrurile în mintea lui Pam.

            Pentru Leo, situația era mult mai dificilă. El ajunsese aici direct din sălbăticie. Nu făcuse niciun ocol. Nu trăise vreodată în apropierea oamenilor, nici măcar nu văzuse vreunul pâna în momentul răpirii. Nu văzuse nici  animale domestice,  așa că nu avea cunoștință de comportamentul acestor vietăți în relație cu oamenii. Închiderea în cușcă a fost pentru el ceva de neimaginat. Se simțea amenințat.

            Dresoarea lui era o femeie tânără și foarte ambițioasă, dură. Colegii ei considerau că are un curaj nebun. Fratele ei, dresorul lui Pam, fiind ceva mai în vârstă și cu mai multă experiența, îi spunea adesea că dresajul nu trebuie să se transforme într-o obsesie de a zdrobi voința celuilalt. El a sfătuit-o să-l mute pe Leo într-o cușca aproape de Pam, cu care călătorise alături, și aproape de Gold, un leu bătrân,  care se născuse la circ și își trăise acolo toată viata.

 La început, Leo nu i-a dat nici un pic de atenție bătrânului Gold (numit așa după culoarea strălucitor de aurie a blănii). Părea o  ruină resemnată. El, Leo, și-a propus să nu ajungă niciodată așa. I se părea rușinos ca UN LEU să ajungă asemenea unui animal domestic( știa despre comportamentul animalelor domestice de la Pam, care îi povestise din aventurile personale).

 Deși participa încă la spectacole, Gold nu avea un ”număr” al lui. Nu mai avea energia necesară. Se povestea ca pe vremuri fusese o adevărată ”stea”. Acum intra în arenă fiindcă știa să-i potolească pe leii tineri , mai recalcitranți. Prezența și comportamentul lui Gold îi liniștea și îi dădea siguranță și dresoarei. De fapt, el funcționa ca o punte de legătură între voința celor doua părți aflate față-n fața: om și fiară.

La începutul dresajului, Leo nu trebuia, practic sa facă” ceva” , doar să se plimbe în cerc, urmărindu-i pe ceilalți, într-o ordine și într-un ritm anume. Pare ușor, dar nu e.  Leo nu înțelegea de ce trebuie să facă treaba asta: pentru mâncare? nu, fiindcă nu-i plăcea; carnea primită nu avea gustul și mirosul celei vânate de mama lui; de frică? Nu, fiindcă , în ciuda faptului că dresoarea avea în mână un bici, simțea că el e mai puternic  și știa, din instinct, că, dacă s-ar fi năpustit spre ea, n-ar fi fost singur decât în prima secundă. Dar era acolo Gold, iar ceilalți îl ascultau. In ciuda bătrâneții , părea să fie șeful. Nu înțelegea de ce, dar era dispus să aștepte.

Leo și Pam

Leo și Pam

Puiul de urs nu a mai sat  mult în ogradă. Într-o bună zi a fost urcat din nou în căruţă şi a pornit iar la drum, de data asta fără sac în cap. A trecut prin mai multe sate, oamenii se uitau la el, de, ca la un urs ce era! Pam nu mai era înspăimântat, se obişnuise şi cu oamenii şi cu animalele domestice.

Călătoria cu căruţa nu a fost neplăcută. Pam se uita în dreapta şi în stânga şi învăţa  cum e lumea asta a oamenilor. La un moment dat a fost luat pe sus şi dus  într-o maşină .Aici nu i-a plăcut deloc, pentru că mirosea a benzină. Din cabina şoferului ieşea continuu un fel de bâzâit de parcă un roi de albine furioase ar fi năvălit asupra vreunui hoţ de miere. Dar albinele nu se vedeau nicăieri. Şoferul sălta din umeri şi-si bălăngănea capul în dreapta şi în stânga .Pam a ajuns la concluzia ca şi el fusese pus  cândva pe jăratec  ca să ştie să se mişte în ritmul bâzâitului ,dar nu cu tălpile,   ci cu  fundul, pentru că  nu-şi juca decât partea de sus a corpului. Sigur, concluzia lui era greşită, dar ursuleţul nu avea de unde să ştie.

Curând maşina s-a oprit şi Pam a fost dus în cala aceluiaşi avion unde se afla Leo. Acum stătea într-o cuşcă .Nu era chiar atât de rău ca în sac, dar nu-i plăcea!  Vecinul lui era un pui de leu. Dormea într-o cuşcă identică cu a lui.

                  Puiul de leu avea o blăniţă aurie. Răspândea în jur  lumină. Ursuleţul părea o pată de întuneric aspru, maroniu.

            La început nu reuşeau să fie treji amândoi în acelaşi timp. Fiecare îşi studiase veciul în timp ce  acela dormea. Leo, când visa, scote niste sunete ciudate: parcă ar fi mârâit o pisică.Doar că pisicile nu mârâie. Pam ştia bine asta , fiindcă trăise într-o ogradă. Pisicile miorlăie. Sau torc. Vecinul din cuşca de alături nu părea însă nici genul torcător, nici genul miorlăitor. Pam se gândea la animalele cunoscute de el. Când statea acolo, intins în cuşca lui,  îi părea ba că e  linistit, calm, relaxt ca o vulpe, ba plin de tensiune si energie ca un lup, ba atent, gata de salt ca o pisică,  sălbatică.

Pentru Leo, Pam era la fel de enigmatic. Labele puternice cu gheare lungi, ascuţite îi aminteau de tigru, şolduri şi umeri la fel de masivi si  puternici mai văzuse la puii de elefant. Din când în când,vecinul  mormăia în somn.

 A venit şi vremea când un îngrijitor i-a trezit. Le-a dat  să bea şi să mănânce. Pam era obişnuit cu oamenii, Leo, nu. Când uşa cuştii sale a fost deschisă, s-a tras înapoi, a mârait. A tras cu coada ochiului la puiul de urs, a văzut ca el e relaxat. Asta i-a dat un pic de  încredere. Cu mare prudenţă a băut puţină apă. Îi era tare sete. N-a mâncat. Nu îndrăznea..Ultima masă se sfârşise rău.

După ce omul s-a retras, cei doi pui au îndrăznit să se privească şi să se adulmece. Fiecare dintre ei avea nevoie de un sprijin. Aşa a început prietenia dintre Leo şi Pam.

Au avut noroc.Au fost cumpăraţi amândoi de directorul unui circ. Erau destul de mici ca să poată fi dresati.  Şi în menajeria circului au nimerit în două cuşti alăturate. Dresorii lor erau fraţi. Un barbat și o femeie. Au observat repede apropierea dintre cei doi pui şi au hotărât să facă un număr împreună. Aşa ceva era cu totul nou în istoria circului: un leu şi un urs care să lucreze împreună. Se jucau cu o minge mare, roşie.Pam se ridica pe piciorele dinapoi şi i-o arunca lui Leo. Acesta, ca să o prindă, trebuia să treacă printr-un cerc de foc. După mai multe pase de felul acesta, dansau împreună, făceau câteva tumbe, apoi părăseau arena umăr la umăr.Aveau mare succes şi publicul, format mai ales din copii, îi chema de multe ori, înapoi,in lumina reflectoarelor

Pam, cainele si vulpea

Un timp, nu prea lung, Pam a stat într-un fel de coteţ, într-o gospodărie unde trăiau mai multe animale domestice. Ele se uitau cu oarecare teamă la ursuleţul care aducea cu el miros de sălbăticiune, dar, încrezătoare în stăpânul ce le ocrotea, s-au obişnuit destul de repede cu prezenţa lui în ogradă, văzând că acesta îl hrăneşte şi pe el la fel ca pe ele. Cel  care l-a acceptat mai greu a fost câinele. De câte ori se mişca ursuleţul, câinele se simţea dator să latre. Doar era  o fiară a pădurii! S-a întâmplat, însă ,ceva care l-a făcut pe câine să-şi schimbe atitudinea.

De o vreme gospodăria era vizitată periodic de o vulpe. Îşi făcuse, vicleana, obiceiul să mănânce carne fragedă de pasăre obţinută fără prea mare efort. Venea noaptea, neauzită, deschidea cu lăbuţa uşa coteţului şi fura câte o găină, o hapaia si in urma ramnea o gramajoara de fulgi insangerati.

Cotetul gainilor era asezat departe de casa, in spatele curtii, langa un gard. Era un cotet cu etaj. Jos, la parter, locuia porcul, iar deasupra, la etaj, gainile. Pentru ele gospodarul facuse o scarita pe care se urcau seara ca sa ajunga la culcusul lor. Alaturi se afla o moara al carei motor functiona cu motorina. Chiar in fata cotetului, la cativa metri, peste gard, in curtea morii era un vechi rezervor pentru motorina, sapat in pamant, cu pereti de ciment.

Peretii se inaltau cam un metru de la pamant , iar deasupra lor erau bare de fier care inconjurau rezervorul, astfel ca nu cumva vreo vietate necugetata sa cada in el. Doar deasupra era descoperit.

 Vulpea venea noaptea, neauzită,  urca in liniste scarita, deschidea cu lăbuţa uşa coteţului şi fura câte o găină si fugea. Sigur ca bietele pasari ar fi trbuit sa cotcodaceasca, sa se agite, dar vulpea era asa de abila incat ele nu o simteau . Gainile se trezeau doar daca surata pe care punea laba  vulpea scotea vreun sunet, ori asta nu se prea intampla. Sireata invatase cum erau asezate inaripatele in cotet, intindea laba, apuca pasarea. Cand gaina, ametita de somn incerca sa tipe, hat! O musca de cap si cu asta basta! Vulpea fugea cu ea in gura si o hapaia  intr-un crang aflat nu departe, pe malul unui rau, apoi se strecura printre gradini si livezi pana ajungea la padurea de la marginea satului. In urma ei, in fata cotetului , dimineta, gospodarul gasea ici si colo fulgi si picaturi de sange.

 Câinele prindea întotdeauna de veste mult prea târziu, când cumătra era deja departe. Lătra săracul, alerga şi se zbătea,  dar degeaba! Vulpea pierise împreună cu prada ei.

 Azi aşa, mâine aşa, câinele era forte supărat şi ruşinat de neputinţa lui. Umbla tot cu botul în pământ şi cu coada între picioare. I se părea că stăpânul îl priveşte cu reproş, că nu merită hrana pe care o primeşte.

După venirea lui Pam , într-o noapte, apare vulpea dornică să se ospăteze. Toată suflarea ogrăzii dormea. Vulpea  se strecoară până la locul ştiut, deschide uşa coteţului ca şi altădată şi dă să intre, dar aude un mormăit de urs. I se pare că visează! Stă nemişcată şi aşteptă. Poate că i s-a părut doar. Mormăitul se aude din nou, mai tare. E un mormăit adevărat, de la un urs adevărat care mai şi miroase a urs.  Şi e chiar aici, lângă coteţ, negru şi mare (de fapt, Pam nu era chiar aşa de mare, era doar un pui, dar în noaptea întunecoasă, vulpea îi văzuse umbra alungită). Câinele   a fost trezit de mormăitul lui Pam şi de data asta şi-a făcut datoria cu prisosinţă. Vulpea apucase sa puna laba pe o gaina, dar speriata de mormaitul ursului si incoltita de caine, n-a mai bagat de seama pe unde fuge, si-a facut vant, a sarit peste gard si a aterizat chiar in rezervorul cu motorina. Lichidul dens i-a intrat in blana si a tras-o la fund. 

Astfel si-a gasit sfarsitul roscata ! Pacat de frumusetea de blana ! Daca ar fi ramas in padure, ar fi sfarsit ca toate vulpile intelepte, cu blana neatinsa.

Intamplarea s-a raspandit repede in tot satul. Mai ales copiii erau curiosi sa-o vada pe vulpea invinsa de propria viclenie!   

            Câinele a fost mândru tare de isprava lui. Acum îşi flutura coada prin ogradă păşind săltăreţ de colo până colo, cu botul în vânt spunând parcă:

            -Ia uitaţi cine sunt eu!

Copiii ii aduceau bunatati si-l mangaiau. Doar aveau de-a face cu un adevarat erou!!

Pe Pam nu l-a mai lătrat niciodată..  In fiecare zi se muta tot mai aproape de culcusul uriasului ghemotoc maroniu. Ai fi zis ca vrea sa stea de vorba cu el, sa-i inteleaga mormai turile. Pam se uita atent in jur cu ochii lui stralucitori si nu zicea nimic. Astepta. Simtea ca intamplarile sunt abia la inceput!

Pam-ursul brun

Toată lumea îi zicea Pam, dar pe el, de-adevăratelea, îl chema Pamfil. Pam e mai scurt şi parcă se potriveşte mai bine cu trupul lui mare şi greoi, cu labele uriaşe, cu blana deasă, maronie, cu ochii negrii, strălucitori ca doi tăciuni. E cel mai vechi prieten al lui Leo. S-au  întâlnit în cala unui avion cu încărcătură specială: animale pentru un circ dintr-o ţara europeană. Leo venea din savana. Pam venea din Carpaţi. Erau doi pui mici cât nişte ghemotoace  şi tare speriaţi. Fără familiile  lor, rupţi de lumea pe care o cunoşteau, neştiind spre ce se îndreaptă.

            Ultima amintire clară pe care o are Pam despre viaţa lui de urs sălbatic este legată de gustul şi culoarea zmeurii.

Era prima dată când Pam  mergea să mănânce zmeură. Mama le spusese încă de ieri lui şi surorii sale, pe care o cheamă, evident, Pamela, că s-a copt zmeura şi că îi va duce la zmeurişul de la marginea pădurii.  Cum în lumea urşilor bruni carpatini nimic nu se face la întâmplare, mama îi pregătise atent pentru această experienţă. Le spusese, în primul rând, că vor ieşi pentru întâia oară, din spaţiul apărat de copaci al pădurii, la loc deschis, în "tăietură", căci acolo e locul prielnic zmeurişului ,acolo e mai multă lumină, mai mult soare. În timp ce se vor înfrupta din zmeură, blana  lor va înmagazina căldura necesară hibernării de peste iarnă, căci  de când se lasă frigul , urşii se retrag în bârlogurile lor, unde dormitează până la  venirea primăverii. În tot acest timp, nu mănâncă nimic, consumând rezervele de energie acumulate vara din zmeura, miere, furnici, mai cate o oaie sau miel, căci ursul se hrăneşte cu  de toate, ca omul! De aceea, dacă eşti urs, nu trebuie să fii mofturos, căci principala ta grijă este să acumulezi grăsime vara, ca să poţi posti iarna! Oricum, nu e cazul unor mofturi cu zmeura, pentru că ea e ceva delicios! Când un urs se apucă de mâncat zmeură, uită pe ce lume se află şi atunci dă de necaz!! Aşa că trebuie să fie foarte prudenţi şi , înainte să se apuce de mâncat, să privească în jur cu atenţie, să asculte zgomotele pădurii.

Pam şi Pamela s-au mirat foarte mult de asemenea vorbe, căci mama lor nu era vreo fiinţă firavă , slabă de înger, ba dimpotrivă, nu exista în pădure animal care s-o întreacă în forţă! Chiar  şi la minte era destul de ageră, poate doar vulpea putea să i-o ia puţin înainte în privinţa asta .Au întrebat-o deci:

-Ce animal e in stare să ne facă noua rău, mama? Nu eşti tu cea mai mare şi cea mai puternică? De cine te temi?

-Mă tem de om!

-E mai tare omul decât tine? (cei doi ursuleţi nu văzuseră niciodată vreun om)

-Nu e mai tare, în luptă dreaptă îl dobor, dar e mai viclean şi se ajută de  arme ! Aşa ca mâine fiţi atenţi, nu vă depărtaţi prea mult de mine! Şi lor le e frică de urşi, de puterea lor, nu vă pierdeţi cu firea, dar fiţi prudenţi!

Astfel pregătiţi cu sfaturi, după un somn bun, dimineaţa au pornit la drum spre zmeurişul de la marginea pădurii.

Poiana era largă, plină de soare. Roua se uscase deja. În rugul imens care o înconjura, bobiţele roşii, catifelate îşi răspândeau aroma dulce. Crengile aveau ţepi mici şi deşi, dar blana urşilor e groasă şi îi apără de împunsături. Ursoaica îşi aşează puii în faţa rugului plin de zmeură şi le dă ultimele instrucţiuni, apoi se pun toţi pe mâncat! Pam este în culmea fericirii: zmeura e atât de bună! Are un singur defect, e prea mică! Nu reuşeşte să bage în gură destul de multe boabe ca să simtă cât mai multă aromă. Pam grăbeşte ritmul, mai înghite şi frunze. Descoperă că în combinaţia asta, gustul bobiţelor e mai pronunţat. Iată, încolo, spre capătul din stânga, boabele par mai mari, mai cărnoase, mai roşii. Pam o depăşeşte pe Pamela, lăsându-i un spaţiu larg de cules, şi se duce câtre   capătul din stânga al rugului, mai plin de soare şi de fructe. Acolo pădurea e tăiată în lung de un drum forestier. Mama a rămas undeva în dreapta, mai aproape de Pamela. Ei, da, zmeura asta mare, coaptă n-o s-o împartă cu nimeni! Pam înfulecă de zor, nu mai vede şi nu mai aud nimic altceva decât zmeură!

Din stânga, pe drumeagul ce taie pădurea, apar nişte oameni. Nu sunt mulţi, vreo şase-şapte Vorbesc şi râd între ei, dar nu prea tare. Frunzele moi sau depărtarea  le stinge glasurile. Au în mâini coşuri de nuiele. Au venit la cules de zmeură! O căruţă îi aşteptă după cotitură, la marginea unei alte poieniţe. Caii, lăsaţi în grija unui copilandru,  pasc, bucurându-se de iarba proaspătă.

Oamenii s-au apropiat de zmeuriş. Încep culesul. Printre ei sunt şi câţiva copii mai mărişori. Înainte de a pune zmeura în coş, ei se bucură de gustul plin şi aromat. O înghit cu aceeaşi plăcere ca şi Pam. De fapt, fără să ştie, oamenii şi Pam se îndreaptă  către acelaşi punct .Ce se va întâmpla când se vor întâlni?

Între puiul de om şi puiul de urs mai sunt acum doar un braţ de crengi pline de frunze verzi şi de bobiţe roşii. Unul întinde o mânuţă albicioasa spre cea mai încărcată crenguţă. Celălalt îşi îndreptă lăbuţa acoperită cu blană către aceleaşi fructe dulci şi zemoase. După o clipă, se ating. Privirile omului şi ale animalului se întâlnesc. Amândoi încremenesc. Glasurile le-au pierit de spaimă. Nu îndrăznesc  să mişte, nici să respire măcar! Răgazul este scurt cât vârful ascuţit al unui ac cu gămălie!

Puiul de om reacţionează primul. Ştie că ce vede e un ursuleţ. E mai aproape de ai săi. Strgă:

-Un pui de urs! Un pui de urs! Ceilalţi se apropie în grabă!

-Repede! Să-l prindem!- Zice unul

E primul lor impuls. Îl ascultă. Pot să aibă în stăpânire un animal sălbatic! Deocamdată nimeni nu se întrebă de ce să-l prindă sau ce să facă cu el după ce îl prind! Cineva scoate de pe fundul unui coş un sac, îl îndeasă repede pe capul ursuleţului şi gata! Pam e prins în capcană!

Ursoaica simţise pericolul: zgomotul, mirosul străin. Puii se aflau departe de ea , în direcţii opuse, de aceea a şovăit o clipă. Asta le-a dat timp oamenilor să fugă. Când i-au auzit mormăitul teribil, au înşfăcat sacul în care era prins Pam şi au luat-o la sănătoasă. Salvarea lor a fost căruţa aflată la marginea drumeagului. Au reuşit să urce în ea. Caii, înfricoşaţi  de ursul ce venea furios din spate, au alergat mâncând pământul, lăsând în urmă primejdia.

Pam stătea ghemuit în sacul cu miros neplăcut. De abia mai putea să respire. Tremura. Nu de frig. De frică. In scurtul răstimp care trecuse de la momentul întâlnirii cu puiul  de om, Pam înţelesese o mulţime de lucruri: de ce mama lui se temea de oameni , cu toate că acestia erau nişte fiinte firave, ce însemna viclenia omului. Se întreba: ce au de gând să facă oamenii cu el?

            Când pădurea a rămas în urmă, Pam a fost scos din sac. Acum respira în voie, dar nu se putea mişca, fiindcă îi fuseseră legate picioarele. Imediat au început discuţiile.

            -Ce-o să facem cu el?

            -Trebuie să-i dam să mănânce!

-Ce mănâncă urşii?

-Unde o să-l culcăm?

-Trebuie legat,altfel fuge!

-Să-l dresăm, să joace!

-Moşu-meu avea un urs care juca. Colinda cu el sate şi câştiga bani frumoşi!

-Cand era asta?

-Acum o sută de ani!

-Uite aşa era cântecul:   Joacă bine,

Moş Martine,

Că-ţi dau pâine

Cu măsline!

- Vezi, asta mănâncă urşii: pâine cu măsline!

-Du-te d- aci, că mănâncă orice! Ăsta e mic! Mănâncă şi lapte!

-Atunci îl culcăm cu vaca!

-Ce , eşti nebun? Dacă îi miroase vacii a urs, se sperie şi-i seacă laptele!

-Atunci îl culcăm cu tine!

-Taci din gură! Mai bine zi cum îi învăţa pe urşi să joace!

-Îi  cânta ursului cântecul de ţi-l zisei şi, în timpul ăsta, îl punea să meargă pe jăratec. Bietul urs îşi ridica labele , că jăratecul ardea, de, ca focul! Cum se ridica aşa de pe un picior pe altul, părea că dansează. Pe urmă, bietul de el, îşi ridica labele ritmic numai când auzea cântecul!

-Nu vă las să chinuiţi animalul!

-Las' că nu-l chinuim! Da` de ce l-aţi luat,fraţilor, din pădure?

-Mai bine-l ducem înapoi, lângă mama lui!

-Dacă intrăm înapoi în pădure, ne omoară ursoaica!

-Îl lăsăm la marginea pădurii?

-Şi dacă îl găseşte vreun animal mai mare şi-l omoară?

-Acum avem urs; să vedem ce facem cu el!

-Îl vindem!

-Cum? Cui?

-Dăm anunţ la ziar!

Ascultându-le vorbele, ursuleţul îşi dădu seama  că nici ei nu ştiau de ce îl luaseră din pădure, de lângă mama si sora lui, iar spaima lui crescu în faţa acestor fiinţe care săvârşesc fapte ce nu le sunt de trebuinţă.

 

LEO

                                               LEO

           

Leo,   de la Leonard. Acesta  din urmă era numele adevărat al celui ce stătea întins în cuşca din faţa Icăi, amorţit, ameţit şi somnoros. Îl duruse piciorul stâng din spate aşa de tare, că nici nu mai putuse să atingă pământul cu el. Avusese o rana mica, dar care se infectase. Doctorul o curăţase şi acum era pe vindecate. Îi mai făcea câte o injecţie de adormit ca să-l poată consulta în linişte. In timpul somnului visase că era mic şi că trecea în goană printre ierburile înalte ale savanei alături  de mama  şi de fratele lui. Era dimineaţă, era soare, era cald şi ierburile se mişcau, iar ei se ţineau cu greu pe urmele mamei, care nu alerga chiar din toate puterile. Apoi fuga a contenit şi ei s-au oprit la umbra rară a unui tufiş mai înalt. Acolo, în mijlocul teritoriului pe care vânau ei, îi aştepta tatăl. Avea o coamă impresionantă, iar răgetul lui te făcea să te cutremuri. Nu degeaba era recunoscut ca rege al tuturor animalelor. In ciuda faptului ca îi era foame, Leo se simţea tare bine. Nu avea un motiv special. Tot ce se găsea în jurul lui contribuia la starea aceea plăcută, când ştii că nimic rău sau neplăcut nu ţi se poate întâmpla: coama  maronie, bogată a tatălui, blana  cu reflexe aurii a mamei, zbenguielile şi miorlăiturile fratelui său care încerca să imite răgetul regelui , mişcarea  domoală a aerului. Era pur şi simplu fericit. Când visa, starea de fericire se prelungea şi după trezire, dar acum fusese risipită de amintirea momentului când fusese capturat.

            Aici, la Zoo mai erau şi alţi lei cu care Leo împărţea un habitat anume construit, dar ceilalţi se născuseră aici sau la alte grădini zoologice. Doar el respirase aerul preriei, doar el se născuse în libertate, doar el ştia cum e să fii vânător  şi vânat . Cu adevărat, el nu vânase niciodată, dar îi  văzuse vânând pe părinţii săi şi fusese un învăţăcel atent. Teritoriul pe care trăiau ei patru era impregnat cu mirosul tatălui lor, pentru ca niciun alt animal să nu  cadă în greşeala de a le încălca spaţiul de vânătoare.  În ziua aceea tatăl vânase o gazelă care ,din cine ştie ce motive, rămăsese în  urma turmei. A urmărit-o neauzit câteva minute, apoi, când a fost destul de aproape şi gazela i-a simţit mirosul, a pornit pe urmele ei într-o goană ameţitoare .  A ajuns-o, a doborât-o dintr-o lovitură. După cum era obiceiul,  tatăl s-a înfruptat primul din vânatul doborât, pentru că el trebuia să-şi recapete energia după efortul depus. Ei doi, fraţii, însoţiţi de mamă  au stat răbdători şi respectuoşi la o oarecare distanţă. Când tatăl s-a săturat , s-au apropiat şi ei. Era gustoasă carnea şi aromată, avea în ea seva vieţii, nu ca mortăciunile pe care le mănâncă acum şi care îi sunt puse sub bot de îngrijitori!

            Nu apucaseră să se sature când au auzit uruit de motoare apropiindu-se în mare viteză. Într-o clipită câteva camionete uşoare pline de oameni înarmaţi au fost lângă ei. Au luat-o la fugă, dar hrana cea gustoasă înfulecată cu lăcomie le moleşise mişcările. S-au auzit doua detunături. Tatăl a căzut brusc, mama s-a rostogolit în faţa şi a încremenit cu ochii către tufişurile din apropiere care le-ar fi asigurat scăparea.  El arămas încremenit  pe loc. Oamenii s-au apropiat , L-au înconjurat, au râs, au zis ca cât o psică . Leo a mârâit, şi-a  arătat colţii, dar ei nu s-au speriat. Fratele lui a reuşit să scape. A luat-o la fugă. Vânătorii n-au vrut să-şi irosească gloanţele  pe un pui. Nu valora nimic mort. Pe Leo l-au luat, l-au băgat într-un sac, l-au trântit într-o camionetă .A început atunci călătoria spre o alt fel de lume şi de viaţă. 

Ica evadeaza

 ICA  EVADEAZĂ

Deşi renunţase la ideea de a deveni fetiţa,  Ica era la fel de fericita când, în faţa cuştii ei, se opreau copiliţele acelea minunate care îi zâmbeau atât de frumos şi care dispăreau apoi sporovăind vesele alături de părinţii lor. Acum o preocupa mai mult lumea în care trăiau ele. De unde veneau si încotro plecau? Şi ce făceau când nu se opreau în faţa cuştii cu maimuţe? Totul părea atât de misterios şi , în acelaşi timp, atât de plin de farmec. Lumea aceea din care veneau ele trebuia să  fie minunată, pentru ca numai într-o astfel de lume erau rochiţe, pantofiori, chicoteli, floricele, banane si portocale de aruncat, mingiuţe colorate, bomboane, ciocolată si zahăr. Bineînţeles că vizitatorii nu aveau voie sa ofere mâncare niciunui animal de la Zoo. Ica ştia asta. Erau avertizări pretutindeni! Nu ştiu, însa, cum se făcea, că, în faţa maimuţelor, toată lumea uita de interdicţie şi aici ploua cu dulciuri şi fructe.

Când se apropia seara, grădina zoologică se închidea. Vizitatorii plecau şi se aşternea liniştea. Animalele se odihneau după agitaţia zilei. Acum Ica putea să se gândească  şi să viseze în voie la lumea de afară.

Din cuşca  spaţioasa şi confortabilă  privea copacii plini de frunze care îşi legănau coroanele în adierea vântului cald al verii. Gratiile o împiedicau să plece, să cutreiere lumea de afară, dar , în acelaşi timp, o şi apărau. Oare  ce s-ar fi întâmplat daca  mulţimea aceea  de oameni mari şi  de copii s-ar fi apropiat de ea toţi  în acelaşi timp, dacă toate mâinile acelea întinse printre gratii ar fi atins-o deodată? Îşi amintea cum , într-o după-amiaza, un puşti  părea  că adormise lipit de gratii. Avea ochii aproape închişi si respira încetinel, încetinel. Tocmai de aceea Ica s-a apropiat  de el să-l privească mai îndeaproape. Nu părea cine ştie ce. S-a uitat la el câteva clipe, apoi s-a întors cu spatele. Mare neglijenţa! Haţ! Puştiul a întins brusc mâna, a prins-o de coadă şi  a tras. Ica a  ţipat de durere, dar băiatul nu i-a dat drumul. Disperată, s-a întors , a şuierat , a mârâit ameninţător . Băiatul ţinea cu îndârjire de coada ei. Atunci Ica s-a  repezit să-l muşte. Numai aşa  a scăpat. De atunci a învăţat ca nu e bine să te apropii prea mult de oameni, deşi , ca să fim sinceri, Ica nu prea se temea de ei.  Păreau cam neajutoraţi. In primul rând Ica nu-şi putea imagina cum se descurcă ei fără coadă! Cum să te agăţi de crengi şi să te legeni fără ea?  Şi cum să-ţi menţii echilibrul  când faci salturi ameţitoare de la  o creangă  la alta sau de la un copac la altul. De fapt nu văzuse niciodată vreun om căţărat în vreun copac, deşi fusese foarte atentă. Nici nu ştia de ce au ei nevoie de copaci. Poate ca seara, când se face întuneric, se urcă şi ei în copaci şi dorm acolo! Altfel de ce i-ar ingriji atâta? Fiindcă Ica ştia foarte bine că oamenii au mare grijă de copaci, ca îi iubesc şi ca cei care le provoaca răni sunt aspru certaţi.  Apoi oamenii nu erau în stare să-şi folosească mâinile pentru mers! De aceea se deplasau aşa, drepţi,  ca nişte prăjini umblătoare, dar mult mai încet decât o maimuţă!  Şi când trebuiau să-şi schimbe direcţia erau aşa de greoi! Ce să mai vorbim despre felul  încet şi lipsit de îndemânare în care mâncau! Dacă şi-ar fi folosit şi picioarele  bineînţeles ca nu ar mai fi pierdut atâta vreme ca sa se hrănească! Dar ei îşi păstrau lăbuţele "împachetate" în fel de fel de încălţari. Poate le păstrau pentru alte treburi, Ica nu ştia! Odată, însă, văzuse o mama care îşi descălţase copilaşul obosit. Când i-a scos şi şoseta Ica  a rămas uimită! Degetele erau albe ca miezul unui măr şi atât de mici! De aceea, probabil , nu puteau să mănânce cu ele!

Şi , pe urmă, unde trăiau ei? Aveau şi ei cuşti? Aveau surate? Ascultau de cineva? Cine le aducea mâncarea pe care o împărţeau cu maimuţele atunci când veneau în vizită? De unde aveau hainele acelea colorate?

Ica avea nedumeriri şi în legătura cu alte animale despre care ştia sau bănuia ca trăiesc în apropiere. Maimuţele se învecinau cu  papagalii si cu leii. Distanţa dintre cuşti era foarte mare, Ica nu putea zări gratiile celorlalte cuşti, dar , uneori, dimineaţa, devreme, dacă se căţăra pe bara cea mai de sus din stânga, zarea, printre frunzele verzi, străfulgerări galbene si albastre de aripi.  Bineînţeles ca  auzea si glasurile lor , stinse de depărtare. Papagalii spuneau cuvinte omeneşti cu voci de păsări. În partea dreaptă a cuştii se ducea mai ales după-amiaza. Acolo se auzea, uneori, glasul cutremurător al regelui  care înfiora  pe toată lumea, indiferent dacă era mânios, vesel sau plictisit. Seara, târziu, când lumina se făcea fumurie, când aleile erau pustii, înainte ca somnul si întunericul să se aştearnă, se auzeau şi alte glasuri de animale. Cine striga atât de răguşit? Şi cine mormăia plictisit? Cine lătra scurt şi ameninţător? Si cine răspundea cu un urlet? Dar cine  trimitea  spre ceilalţi ţipete care se rostogoleau rotunde şi săltăreţe ca nişte hohote? Ica se gândea ca numai  afară, dincolo de gratii , putea găsi răspunsurile la toate întrebările care o frământau! În concluzie trebuia să iasă din cuşcă! Uşor de spus, greu de făcut! Cuşca era tot timpul închisă.  Îngrijitorii  o deschideau zilnic, e drept, când aduceau mâncarea, când făceau curat, când venea medicul veterinar, dar o închideau repede la loc şi, când plecau, o verificau cu grijă. Slabe speranţe să profite de pe urma neglijenţei îngrijitorilor! Totuşi trebuie să găsească o soluţie.

Ica  se frământă şi se frământă zile şi nopţi in şir. I-a pierit şi somnul! Noaptea imaginează evadări, iar ziua moţăie. Iei era să cadă de pe o cracă! Toate suratele au râs de ea. Una a întrebat-o dacă nu e bolnavă

Da!!! Asta e ideea salvatoare! Dacă e destul de bolnavă, medicul veterinar, cu care se înţelege atât de bine, o să o ducă la dispensarul Zoo să o consulte mai amănunţit. Acolo sunt o mulţime de aparate care îţi vad trupul pe dinăuntru. E şi un spital Zoo, dar Ica nu vrea să ajungă acolo, pentru că pacienţii stau în cuşti mititele şi sunt în permanenţa supravegheaţi! De fapt, nu e deloc bine să fii cu adevărat bolnav! Cum să pleci aşa în lume? Ica vrea doar să se prefacă bolnavă! Asta înseamnă să se lase de vreo câteva ori să cadă de pe vreo creangă mai joasă a copacului lor fără frunze şi să aibă grijă să nu se lovească prea tare. Imediat vor bănui că are o boală gravă. Nici o maimuţa sănătoasă nu cade din copac, ci sare sau coboară!

 Zis şi făcut! Ica  a căzut într-o  zi de doua ori si în alta zi de cinci ori! Evident ca a avut grijă ca asta să se întâmple când erau de faţă şi îngrijitorii.  Cu cât cădea mai des, cu atât stătea mai mult întinsă si se ridica mai greu. Îngrijitorii au chemat medicul, acesta  a luat-o şi a dus-o la dispensarul Zoo.   Apus-o cu grija pe un fel de masă, şi fiindcă părea epuizată de boală, nu i-a făcut nici o injecţie înainte de a descoperi ce are. Icăi ii era teama de injecţiile adormitoare care se făceau animalelor agitate înainte de a fi consultate. De aceea ea s-a străduit să fie cât mai liniştită. Acum nu mai urma decât să găsească momentul potrivit să fugă! Medicul s-a întors să aducă un aparat de văzut sau de ascultat. Pe Ica asta nu o mai interesa. Ea  a coborât tiptil de pe masă, a ajuns într-o clipă la uşa pe care a deschis-o rapid, atârnându-se de clanţă cu coada şi a zbughit-o afară.

Aici-nenorocire! Afară nu era afară! Era tot înăuntru! Mai multe coridoare se întindeau în direcţii diferite! Pe care să apuce?  A luat-o pe cel care părea mai lung şi mai liniştit !Voia să aibă timp să se gândească în timp ce fuge!

 Coridorul era nu numai lung, ci şi întortocheat. Un adevărat labirint!  La dreapta, la dreapta , iar la dreapta! Ica s-a gândit sa fie consecventă si să o ia mereu la dreapta, ca, în cazul în care va trebui să se întoarcă , să poată să o facă  fără complicaţii, luând-o la stânga! Dar , altă nenorocire se apropie!! Din faţă se aud paşi! Ica zăreşte o uşă întredeschisă şi intră!  Ajunsă înăuntru, se opreşte înspăimântată în spatele uşii  pe care tocmai a închis-o. Cine credeţi că se afla  acolo, închis intr-o cuşculiţă pentru animale bolnave? Tocmai leul, regele animalelor!

 Ica şi-a ţinut cu grijă răsuflarea  şi asta a împiedicat-o să scoată vreun sunet, căci ele, maimuţele sunt cu atât mai gălăgioase, cu cât simt mai multă teamă! A închis  şi ochii pentru ca leul să dispară cu cuşcă cu tot! Apoi, ţinându-se cu o lăbuţa de gură, ca să împiedice orice zgomot să iasă, i-a deschis încetişor, dar leul era tot acolo!  Ica a observat, cu toată spaima care o stăpânea, ca şi leul ţinea ochii închişi.

 Te pomeneşti că şi lui îi e frică de mine, gândi ea.  Nu-mi prea vin să cred, îşi continua gândul maimuţica, nu  are de ce! Noi putem sa amuzăm, să enervăm, să plictisim, dar n-am auzit ca o maimuţă să înspăimânte pe cineva! Ica ascultă atentă  respiraţia adâncă si regulată. Aha!. Leul doarme! Leul doarme! Leul doarme! Nu-i e foame!

 Ica se linişteşte. Îndrăzneşte să respire şi ea uşurată! În aceeaşi clipă aude  cheia răsucindu-se în broască.  Hait! E încuiată înăuntru, împreună cu un leu ! Şi fereastra are gratii, deci nu poate să   iasă! Tare departe  a ajuns, ce să zic! Zău dacă meritase atâta efort şi risipă de imaginaţie! Ica era dezamăgită de ea însăşi! Partea bună a situaţiei, căci maimuţele  văd întotdeauna părţile bune ale lucrurilor rele, e că leul e în cuşcă şi doarme. Până se trezeşte, poate că lucrurile se schimbă! Şi Ica se hotărî să aştepte.

De ce a murit Grivei?

Grivei abia  a iesit din adolescenta. E jucaus, inocent, increzator, entuziast si greu de stapanit. Are blana alba, latoasa, o pata neagra ii acopra urechea si toata partea stanga  a capului.II place sa alerge. II plac, deasemenea, copiii. Cea mai buna prietena a lui e Zoe, fetita de sase  ani a stapanilor. Cand o vede, latra, da din coada si alearga spre ea, se ridica pe labele dinapoi, o apuca de rochita cu dintii si o trage cu insistenta. Vrea  sa se joace. Fetita il intelege, Nu se supara pe el niciodata. Are o minge mica, alba. O arunca si Grivei o aduce inapoi. Uneori il piaptana. Il cam trage de blana.  Pe Grivei il doare, nu e placut, dar rabda. Fetita e prietena lui si el e prietenul ei. Se joaca impreuna in fiecare zi. Iarna trecuta Zoe i-a facut  o hainuta. Din paltonasul ei vechi. I-a cusut-o direct pe corp. L-a mai intepat pe ici pe colo cu acul, dar el nici macar n-a scancit!

Grivei nu e un caine de rasa, dar nici  maidanez. E un caine de curte. In satul unde traieste el,  aproape toti cainii sunt la fel. Pazesc gospodariile, isi avertizeaza stapanii daca vreun strain vrea sa patrunda in curtea lor. Unii dintre ei sunt adevarati eroi, caci satul, fiind asezat in apropierea muntilor, in iernile grele mai ajung aici ba vreo vulpe, ba vreun un lup. II impinge foamea spre cotetele cu pasari sau spre saivanele cu oi. Cainii latra atunci intr-un fel anume.  In graiul lor cainesc spun ca e pericol mare. Vestea se duce de la o gospodarie la alta si tot satul se trezeste, luminile se aprind, oamenii ies din case, pregatiti sa infrunte salbaticiunea.  Dar, pana apar oamenii, cainii trebuie sa infrunte  singuri primejdia. Multi dintre ei se aleg cu rani grave, altii raman fara o ureche sau fara un picior, ca Ologul, cainele ce pazeste gospodaria de peste pod.

Sunt povesti care spun ca toamna, tarizu poate sa vina chiar si ursul. Asa a pierit Vacaru, numit astfel pentru ca stia sa pazeasca vacile ca nimeni altul. S-a luptat singur cu ursul, pana ce au sosit satenii cu batele si l-au alungat. Oamenii spun ca nu trebuia  sa se apropie asa de mult de fiara, dar ce era sa faca singur, in fata unei namile furioase, care nu se speria de latrat si nu voia sa plece?  A sarit sa-l muste! Ursul l-a atins cu laba. L- a azvarlit cat colo! Ghearele i-au sfasiat blana si i-au sapat rani adanci in carne. A sangerat mult. L-au dus pe brate la veterinar. Cu toate ingrijirile, Vacaru n-a putut sa biruie moartea. Acum odihneste in gospodaria stapanului, care a sadit un cires langa gramajoara de pamant ce acopera osemintele cainelui. La inceputul lui iulie, cand ciresele dau in parg, tot satul isi aduce aminte de curajul si credinta Vacarului.

Cei mai pretuiti sunt cainii ciobanesti. Ei stiu sa pazeasca oile, sa le adune, sa le bage in strunga. Sunt ajutoare de nadejde pentru ciobani. Grivei are pentru ei un respect deosebit. Ei stiu cele mai multe procedee de infruntare a lupilor si chiar a ursilor, fiindca acestor salbaticiuni le place carnea de oaie. Pe de alta parte, cainii ciobanesti nu sunt niciodata singuri. Traiesc, muncesc si se lupta in grupuri de doi- trei -patru, asa ca se incurajeaza si se sprijina intre ei

In sat mai sunt si caini de vanatoare. Cativa. Unul locuieste chiar via-a-vis. Stapanul  acestuia are o pusca. Vaneaza  cu ea iepuri si vulpi .Poate si alte salbaticiuni.  Cainele  are parul scurt, scurt si negru. Grivei e fermecat. Nu de infatisarea, ci de povestile lui. Seara, cand luminile se sting, iar casele adorm impreuna cu locatarii lor, cainii incep sa latre. E un latrat special. Isi spun unii altora ca totul e bine, ca nu exista niciun pericol apropiat si uneori isi povestesc intamplari de peste zi.Totul dureaza cateva minute. Apoi zgomotele se stinge si linistea curge peste  intunericul noptii. Asa a aflat Grivei despre indeletnicirile vecinului sau: cum  pandeste vanatul, cum se taraste in urmarirea lui, cum alerga apoi ca sa-l aduca in bataia pustii! A inteles ca pentru ca sa devii un caine de vanatoare iscusit, trebuie sa te antrenezi; ca asta presupune repetarea acelorasi miscari pana la plictiseala absoluta! Iti trebuie multa rabdare si hotarare pentru asta.

Vara, Grivei si Zoe stau foarte mult in curte. Curtea e  mare, imprejmuita cu un gard inalt. In continuarea ei se intinde gradina de legume. In partea cealalta e livada. Lunga, lunga... Si ea e despartita de drum printr-un gard inalt.

Ei!!. Drumul….Drumul e un loc  foarte interesant! Pacat ca e interzis! Pe drum trec barbati… femei... copii...uneori pe biciclete. Din cand in cand, masini. Uriase. Sunt camioane care transporta lemne. .Alteori trec soldati. Marsaluiesc si canta. Cantece ostasesti. A vazut chiar tancuri . Si masini militare. Un fel de tanchete

Lui Grivei si prietenei lui le plac cel mai mult copiii.  Fetita sta si se uita printre uluci. Nu are voie  sa deschida poarta, nici sa iasa in drum. La fel si Grivei . El  e alaturi de ea si adulmeca mirosurile strazii. Apare un copil. Se uita spre gard. Vede fetita care priveste. Se opreste. Vorbesc si se joaca putin asa, printre scandurile gardului, ca printre niste gratii. Fetita e vesela. E vesel si Grivei. Sare, da din coada , se ridica pe labutele de dinapoi, isi lipeste botul de gard si scoate  niste sunete scurte.  Copilul pleaca. Trebuie sa ajunga acasa.

Cei doi privesc iar drumul. Asteapta un timp. Iata! Vin trei copiii. Rad, glumesc intre ei, se imping. Nu privesc spre gard. Fetita si catelul ii urmaresc cu privirea, apoi isi lasa capetele in jos, amandoi deodata. Fetita isi priveste pantofii, Grivei se face ca adulmeca  iarba.

Barbatii nu se opresc niciodata sa stea de vorba cu fetita ascunsa in dosul ulucilor.Nici femeile batrane. Primii sunt prea preocupati de problemele lor importante.Celelalte sunt adancite in ganduri. Parca doar pasesc in lumea asta, de trait, traiesc undeva, in trecut! Ii dau atentie femeile  care asteapta  bebe si copiii. Mai ales cand asunt singuri.

Grivei a luat o hotarare! La urma urmei si oamenii pot fi adusi acolo unde vrei, la fel ca salbaticiunile in bataia pustii sau ca oile in strunga. De ce n-ar proceda si el la fel ca un caine ciobanesc? Poate ca unul de vanatoare?  Nu-i greu sa te tarasti, nici sa alergi de colo colo, nici sa latri. Orice caine stie asta! Ii va aduce fetitei copii cu care sa se joace!  O sa rada, o sa glumeasca si n-o sa mai fie trista, chiar daca ea nu iese pe drum!

Iulie. Vremea amiezii. Liniste. Se aude doar bazaitul albinelor.  Arde soarele. Fetita e in livada.  Printre meri, aproape de gard. Asteapta sa treaca vreun copil cu care sa vorbeasca. Grivei e printre ierburi. Culcat. Ca un caine de vanatoare. Pandeste. Se apropie un copil,un baietel. Ii simte mirosul de departe. Urechile cainelui au intepenit ridicate,  trunchiul e incordat, picioarele stau in pozitie de atac, Brusc sare in picioare si alearga. Latra nebuneste. Departe, la coltul cel mai indepartata al gardului, unde inceepe livada s-a ivit o silueta scunda.. Incremeneste o clipa, surprinsa de atacul neasteptat, apoi o ia la fuga. Grivei isi  urmareste tinta de partea cealalta gardului. Baietelul ramane in urma, dar Grivei e vigilent! Se intoarce. Latra.Latra.Latra.

Copilul  nu intelege ce se intampla! Ce vrea de la el cainela asta nebun, care il alearga in sus si in jos , facandu-l sa se intorca iara si iara pe o portiune de drum de cativa metri? Nu poate sa¨l muste;  cainele e in gradina cu meri, iar el merge  pe drum .Intre ei e un gard destul de inalt, dar tocmai acest comportament absurd il  sperie. Plage, tipa, alerga. Vecinii ies din case

-.Ce s-a intamplat?

-De ce latra cainele?

-Cine plange?

 In harmalaia creata, copilul s-a indepartat alergand. Grivei s-a oprit. Gafaie. Limba i-a iesit de-un cot din gura .S-a intins in iarba cu botul lasat pe picioarele din fata. Tot efortul a fost zadarnic. Un esec total!! Copilul n-a vrut sau n-a inteles ca trebuie sa intre cumva in livada. catelul e dezamagit si obosit.

S-a facut din nou liniste! Doar murmure indepartate se aud. Si oamenii, si animalele de prin curti asteapta pranzul. Grivei ridica incet botul, apoi capul se inalta cu urechile indreptate in sus .Acum e momentul! isi zice el.

Se apropie o femeie gravida. Grivei a simtit-o. Si-a si luat pozitia de panda.Sta tupilat in iarba. Varfurile urechilor, care i se misca imperceptibil, abia se vad.. Narile freamata.

Femeia se iveste la capatul gardului. Grivei e deja in piciore si latra , latra, latra. Femeia sare speriata in mijlocul drumului. Se misca destul de greoi. Grivei se ridica pe gard cu labele din fata!.Sare pe loc, ridicandu-se tot mai sus. Femeia tipa! Cainele asta vrea sa o atace- crede ea.

-Ajutor!Sare pe mine! Optiti-l

Grivei alerga inainte si inapoi de-alungul gardului. Nu poate iesi in drum, dar latra, si latra si latra. Se isca un amestec de tipete omenesti si de latraturi. Vecinii sunt din nou pe la porti. Striga si ei!

-Mars, caine!

-Taci, nebunule!

Fetita nu intelege ce se intampla cu Grivei al ei! Incearca sa-l domoleasca, dar nu reuseste!

-Grivei, Grivei, fii cuminte!

Au iesit si stapanii. L-au certat. Grivei s-a potolit. Aplecat de langa gard cu coada intre picioare

- Cainele asta a  turbat! zice Vanatorul care sta vis-a vis.

Nu -i place de Grivei. Face prea multa galagie si se joaca de-a vanatul prin livada de meri, imitand ogarul lui autentic! Nu-plac nici stapanii catelului: au o curte pea mare, o livada prea mare, un gard prea inalt.  

In ochii fetitei au aparut doua lacrimi. Stie ce inseamna pentru un caine sa fie “turbat”. Dar ea e sigura ca  Grivei e sanatos, doar  ca i-a intrat in cap sa- ï aduca in curte copii cu care sa se joace. Degeaba ii sopteste la ureche ca nu e nevoie. Simte ca Vanatorul nu e un om bun. Asta o ingrijoreaza..

-Fetita noastra sta prea mult cu Grivei, zice mama. Trebuie sa facem ceva sa nu mai deranjeze vecinii cu joaca lor!

-Da ! aproba tata.

Stapanii il leaga pe Grivei, dar Grivei e obisnuit sa se miste liber, asa ca  rupe lantul si fuge.Vine seara. E liniste.grivei nu apare.

-Sigur s-a ascuns pe undeva, zice mama.

 Fetita plange. Il cheama pana seara tarziu prin livada cu meri, prin gradina cu flori, prin zavoiul din spatele curtii.

-Cutu! Cutu! Grivei, hai aici! Cutu! Cutu! Vino la mine!

Dar Grivei nu apare.

A doua zi dimineata, Grivei e gasit. Zace in fundul gradinii cu o gaura in frunte.

Satul a decis: Catelul care alearga dupa copii si femei e turbat!. Vanatorul a primit sarcina sa-l impuste!

Catelul care nu stia sa latre

CĂŢELUL  CARE  NU ŞTIA SĂ LATRE

 

 Era un catel: un caine tanar, nici prea mare, nici prea mic, nestiutor inca in ale vieţii. Trăia într-o ogradă, singurul din neamul său, de-a valma cu multe alte animale şi păsăreturi de curte. Stăpânul îl gasise într-o dimineata, trecuse ceva vreme de atunci, abandonat la marginea drumului. Atunci era doar un căţeluş. Scâncea de foame.  Omu´ l-a cules din praful albicios şi l-a dus acasă. S-a gândit că o să crescă şi o să-i păzească gospodăria pe care abia o întemeiase. I-a făcut o cuşcă  nouă şi albă, din lemn şi a aşezat-o mai într-o parte, aproape de coteţul găinilor. I-a pus înăuntru şi câteva paie proaspete ca să nu-i fie răcoare noaptea. Nu l-a legat în lanţ, l-a lăsat liber să cunoască tot ce era în ogradă şi i-a spus: îţi dau hrană, te las liber, dar trebuie să păzeşti tot ce vezi aici. Şi-a facut mâna roată. Căţelul a scâncit şi a adormit imediat. Avea burtica plină de laptele pe care gospodarul tocmai îl mulsese de la vacă.

 Zilele au trecut, la fel şi nopţile, căţeluşul  a devenit căţel, a cunoscut pe rând toate vietăţile ogrăzii. Cu unele a devenit chiar prieten. De pildă cu porcul. Era atât de mare şi atât de liniştit. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea dormind sau dormitând.  Când se apropia ora mesei, însă, era întotdeauna în picioare şi feresca sfântul să fi intârziat stăpanul cu hrana, că făcea un tărăboi aşa de mare, încât  te înspăimânta .Scotea nişte sunete ascuţite şi dese, se plimba furios, lovea cu râtul în toate părţile, apoi îl ridica în sus şi scotea un guiţat deznădăjduit, revoltat, plin de reproşuri: voi mâncaţi şi vă săturaţi, iar eu stau aici şi mor de foame, ajutor, ajutor, ajutor, vreau să mănânc! Când , în sfârşit, mâncarea îi era adusă, înfuleca totul cu lăcomie, stropea în dreapta şi în stănga.Nu trebuia să te apropii de el atunci. După ce se sătura, era din nou liniştit. Când avea câte o nedumerire legată de orânduiala din ogradă,  lui îi cerea lămuriri căţelul, pentru ca pe el îl găsea veşnic în acelaşi loc, şi, chiar dacă avea ochii închisi, îi răspundea întotdeauna. Grohăia şi ofta, dar căţelul ştia că asta nu e un semn de supărare. De aceea, când s-a ivit primul necaz, la el a căutat sprijin.

Iată cum a fost. Intr-o noapte, de coteţul găinilor s-a apropiat o vietate ciudată. Avea un miros care nu semana cu  al niciuneia dintre animalele sau pasările ograzii, o coada lungă şi stufoasă, ochi strălucitori, bot ascuţit şi glas mieros. Căţelul s-a ridicat în picioare.

-Vai, te rog nu te deranja, căţelule dragă, sunt doar în trecere, nu-i nevoie să latri ca să mă anunţi! Voi trece săptămana viitoare să discut cu stăpânul tău, te rog chiar să-i spui asta mâine dimineaţă!

Bietul căţel! A înţeles repede ca se afla faţă în faţă cu o vulpe şireată, bănuia că minte, simţea că trebuia să facă ceva, dar nu ştia ce. A sărit curajos, s-a avântat spre ea, dar cumatra l-a pleznit cu coada ei stufoasă şi căţelul s-a rostogolit cât colo. Din gâtlej i-a ieşit  un sunet sugrumat ca  scârţâitul unei uşi cu balamalele ruginite.

-Ha, ha, un caţel care nu ştie să latre! Ce noroc pe capul meu!

Din acel moment, vulpea nu i-a mai dat nici o atenţie. S-a intors spre coteţul găinilor, a deschis portiţa cu labele din faţă, s-a băgat înăuntru şi a iesit cu o găina în botul ei cel ascuţit. Dar larma facută de cocoş si de suratele înspăimantate ale găinii ghinioniste l-au trezit pe stăpan  care a pus-o pe fuga  pe cumatra hoţomană. Supărat , s-a intors spre căţel şi i-a zis:

-Tu ce păzeşti aici? De ce nu ai lătrat? Un câine care nu latră nu păzeşte ograda stăpanului şi nu merită hrana! Dacă nu latri, am să te duc de unde te-am luat!

            Ei, da , asta trebuia să facă! Să latre! Dar cum? Nu ştia cum! Atunci s-a dus la prietenul lui, porcul, i-a spus necazul ce a dat peste el şi l-a întrebat:

            -Tu ştii cum se latră?

            -Bineînţeles! I-a răspuns porcul.

            -Spune-mi şi mie!

            -Groh, groh, groh!

            -Ce "Groh, groh, groh"? a intrebat nedumerit căţelul.

            -"Groh, groh, groh", aşa se latră.

            -Pai, aşa faci tu!

.           -Aşa latră şi câinii! I-a spus porcul plin de siguranţă!

Căţelul se plimba acum prin ogradă exersând lătratul aşa cum îl învăţase porcul: groh, groh, groh! Dupa colţul casei se întalneste cu pisica. Ea îi aruncă o privire dispreţuitoare şi zice:

-Vai, ce căţel prost! Se plimba pe aici făcnd ca porcul! Crede că o să ma sperie! Mai bine s-ar lăsa păgubaş şi ar lătra ca toţi câinii!

Căţelul îi răspunde:

-Păi asta fac:latru!

-Ba nu latri! Grohăi!

-Dar tu ştii cum se lartă? Întreabă cu speranţă căţelul?

-Sigur ca ştiu!

-Cum?

-Uite aşa: miau! miau! miau!

Căţelul se plimbă mai departe lătrând aşa cm l-a învăţat pisica. Dincolo de gardul ogrăzii pasc doi măgăruşi. Îl aud şi, ridicându-şi capetele, fără să se oprească din mestecat,  se uită curioşi printre uluci după el:

-Ia uite, un căţel care şi-a pierdut minţile şi se crede pisică! Te pomeneşti că vrea să prindă şoareci!

            -Nu mă cred pisică şi nu vreu să prind şoareci, li se adresează căţelul jignit!

            -Atunci de ce miauni ca pisicile?

            -Eu nu miaun! Eu latru!

            -Nu aşa se latră!          

            -Dar cum? Mă învăţaţi şi pe mine?

            -Cu dragă inimă ,îi răspund binevoitori măgarii şi , intinzându-şi gâturile rag :Iha! Iha! iha!

            -Ei, da.,asta-i cu totul altceva, un strigăt plin de forţă, impresionant, se potriveşte mai bine cu firea unui câine, îsi zice căţelul. Miau, miau  era prea moale, prea  pufos! Porneşte iar in pas vioi repetând noul lătrat. Iese din curte şi înconjoară toată proprietatea stăpânului  în fugă, mândru de sunetul glasului său. Alături o gâscă îşi fereşte bobocii din calea lui şi le sâsâie grăbită:

            -Sunt gâscă bătrăna si aşa ceva n-am mai pomenit! Se duce de râpă ograda! Iar stăpânul nu ia nici o măsură! Vai, dragii mamei, în ce curte v-a fost hărăzit să trăiţi! Ia priviţi! Un căţel care rage!Mai lipseşte un porc ciripitor care să dea din aripi!! Te pomeneşti că mâine, poimâine, noi, gâştele o să începem să vorbim ca oamenii, nu degeaba suntem  considerate cele mai deştepte vietăţi!

Câinele se opreşte brusc. In ogradă gâstele erau considerate cam prostuţe: făceau multă gălagie, sâsâiau din te miri ce, ciupeau cu ciocurile lor lungi şi portocalii copiii şi stăpânul se supăra pe ele, le dadea afară din curte şi le primea inapoi doar seara. Nu ştia că erau şi încrezute! Acum gâsca asta bătrână se lega de prietenul lui, porcul. Cum o să zboare, când e aşa de mare şi gras? Oare merită să intre în vorbă cu ea? Să o întrebe de ce e nemulţumită de lătratul lui?O să o ia cu binişorul.

-Bună ziua, doamnă gâscă!

-Bună să-ţi fie şi ţie inima, căţelulemăgar, sau măgarulecăţel, că nu ştiu cum să-ţi zic! După chip semeni a căţel, dupa glas parcă ai fi măgar!

-Sunt  căţel.

-Atunci de ragi ca un măgar?

-Aşa învăţ eu să latru!

-Nu aşa latră câinii!

-Dar cum?

-Uite aşa:ga, ga , ga!

De data asta căţelul o luă agale şi gânditor spre un cârd de oi ce păşte nu departe, intr-un crâng. Repeta icetişor:ga, ga, ga. Nici oile nu aveau o reputaţie pre buna în ceea ce priveşte deşteptăciune, dar caţelul îşi spuse ca nu strică sa le întrebe şi pe ele dac lătratul lui e satisfăcător. Tot gâgâind aşa se apropie de o oaie aflată la margine şi strgă tare:ga, ga!

Oaia sări inapoi, se impiedică în cele patru piciore, căzu se ridică şi fugi behaind.

DE dupa o tufa aparu in fuga un dulau: mare,cu blana alba si deasa, cu ochi stralucitori si bot puternic.  Se repezi spre căţel, deschise fălcile enorme şi tot crângul răsună de sunetul vocii sale grave şi ameninţatoare: HAM! HAM! HAM!

În timp ce o lua la sănătosă spre ograda pe care  o avea în grijă, căţelul nu mai avea nici o îndoială: auzise, în sfrşit, un lătrat adevărat!  

Bunicuta care......

 BUNICUŢA CARE  S-A MICŞORAT PĂNĂ A DISPĂRUT

            A fost odată ca niciodată o bunicuţă care avea doi nepoţei. Erau frumoşi, deştepţi, dar nu erau nici cuminţi , nici ascultători. Ce rost are sa fii cuminte şi ascultător dacă bunicuţa te iubeşte oricum? Bineînţeles că aveau, în parte, dreptate. Doar de ce există pe lume bunicuţe? Ca să iubească nepoţei! Aşa că nu făceau nici un efort ca să se îndrepte, fiindcă ştiau din experienţă că bunicuţa nu te pedepseşte niciodată, iţi face toate prăjiturile şi măncărurile preferate, îţi spune de o sută de ori aceeaşi poveste şi ţi-ar spune-o şi de o sută cinci zeci de ori, doar că te-ai plictisit tu să o mai  asculţi, iţi pune de zece ori masa, pentru că tu mănânci "când ai chef". Ce mai încolo şi încoace, de aia sunt făcute bunicuţele ca să îndeplinescă toate poftele şi mofturile! Asta era părerea celor doi nepoţei! 

            Bunicuţa asta, ca mai toate bunicuţele, era bătrână. Nepoţeii observaseră ceva (v-am spus că erau inteligenţi): chiar dacă, la inceput, bunicile erau relativ tinere, pe măsura ce timpul trecea, ele se făceau tot mai bătrâne. Era ceva foarte plăcut, căci, cu cât se faceau mai bătrâne, cu atât  erau mai îngăduitoare. Dacă, mai înainte, nu aveai voie să te joci cu anumite obiecte din casă, pe măsură ce trecea timpul, dacă erai destul de insistent, bunicuţa obosea si renunţa la interdicţie. Partea proastă era că, odata permisiunea obţinută, nu-ţi mai făcea nici o plăcere să te joci cu obiectul atât de râvnit altădată. Pe lângă acest fenomen larg răspândit, cu bunicuţa despre care vă povestesc s-a întâmplat un  lucru cu totul şi cu totul ieşit din comun. 

          Totul a început într-o dimineaţă, când, ca de obicei, după ce s-au trezit din somn, veseli, odihniţi şi frumoşi, cei doi nepoţei nu au vrut nici să se spele, nici să-şi dea jos pijamalele, nici să mănânce. Ei s-au aşezat în faţa televitorului şi au zis că se uită la desene animate! Televizorul era aşezat, ca toate televizoarele, pe o mobilă suport.  După un timp destul de îndelungat nepoţeii s-au plictisit şi bunicuţa a venit să oprească telvizorul pentru că nimeni nu mai urmărea programul, cei doi copilaşi se băteau cu perne, ţopăiau, strigau, vocile lor se amestecau supărator cu cele ale personajelor de pe ecran, iar telcomanda se rătăcise pe undeva, prin cameră. Oprindu-se pentru o clipă din zbenguială, cei doi au observat că bunicuţa lor abia ajungea cu capul până în dreptul televizorului. N-au dat prea mare importanţă faptului, dar, simţind un gol în stomac, au fost de acord că ar fi cazul să manânce. Bunicuţa le pregătise micul dejun care îi aşepta pe masa din bucătărie.

-Vrem să mâncăm în pat! Vrem să mâncăm in pat!

Bunicuţa şi-a dus mâinile la urechi fiindcă ţipetele copiilor o asurzeau!

-Bine, bine! Vă aduc mâncarea în pat! a promis ea. Şi aşa a făcut! Le-a pus farfuriile pe două tăviţe prevăzute cu picioruşe şi le-a adus măncarea în pat, deşi nepoţeii nu erau bolnavi, ba , dimpotrivă, am putea zice că erau sănatoşi tun! Se aflau însă în vacanţă şi bunicuţa voia ca ei să se simtă fericiţi. Nepoţeii ştiau asta. S-au gândit că în momentul acela fericirea lor este să arunce cu feliile de pâine unse cu unt prin pat, să răstoarne ceştile de lapte peste perne, să ungă cerşeafurile cu dulceaţă. Zadarnic îi ruga bunicuţa să fie cuminţi, că ei parcă asurziseră! Când au obosit de atâta tămbălau s-au gândit să ducă  farfuriile murdare la bucătărie.  Le-au pus în chiuvetă. Când bunicuţa s-a apropiat ca să le spele, ce să vezi? De abia ajungea cu capul la marginea ei. Trebuia sa ţină mâinile ridicate sus de tot ca să ajungă la jetul de apă care curgea din robinet. Copiii s-au mirat foarte de asemenea situaţie, însă n-au zis nimic!

Era o zi frumoasă  şi ei voiau să meargă în parc. S-au îmbrăcat şi au pornit. Bunicuţa i-a rugat să nu alerge, să se ţină de mănă, să nu părăsescă trotuarul, pentru că orice om trebuie să respecte anumite reguli dacă vrea să evite pericolele. Ei, însă, au făcut exact invers: au luat-o la fugă sărind când pe trotuar, când pe carosabil, aşa că bunicuţa a rămas mult în urmă, deşi încerca din răsputeri să se ţină după ei. La un moment dat s-au uitat înapoi şi au rămas cu gurile căscate de uimire: bunicuţa lor alerga alături de un câine şi nu era nici cu un centimetru mai înaltă decât el. N-au mai vrut să mergă în parc cu o bunică aşa de mică, fiindcă au considerat că nu le-ar fi fost de nici un folos: nu putea să-i prindă când vin în jos, pe topogan, nici să le împingă leagănul până sus, sus, nici să-i urce pe căluşei. Aşa că s-au întors acasă. Bunicuţa locuia într-un apartament situat la etajul al treilea al unei clădiri. Urcatul scărilor devenise pentru cei doi copii un prilej de întrecere, fiindcă fiecare dintre ei voia să ajungă primul, nu cu vreun scop anume, ci doar aşa de dragul competiţiei şi mai ales pentru că le plăcea cum se agita bunicuţa, încercând să-i oprescă. De la parter au luat-o la fugă, în sus, fiecare încercând să-l oprească sau să-l impiedice pe celălalt să o ia inainte: fetiţa îl îmbrăncea pe băieţel, acesta o trăgea pe surioara lui de rochiţă şi amândoi încercau să pună piedici.  Toate aste se faceau într-o învălmăşeală de reproşuri, de ţipete, de opinteli. Clădirea întreagă duduia, vecinii de pe la celelalte etaje deschideau uşile îngrijoraţe de zgomotele care le tulbura liniştea. În spatele lor alerga bunicuţa, încercând, zadarnic, să-i domolească. Ajunsese de mărimea unui dovlecel. Vocea i se făcuse subţirică, subţirică. Era îngrozită de perspectiva vreunui acccident: ce s-ar fi  întâmplat dacă vreunul din ei s-ar fi împiedicat şi s-ar fi rostogolit pe scări? Sau dacă ar fi cedat balustrada zgâlţâită cu atâta putere de cei doi competitori? Nu îndrăznea să strige ca să nu sporescă vacarmul, aşa ca nu- i rămânea decât să-i roage, cu un glas din ce în ce mai piţigăiat şi caraghios (probabil de teamă) să nu mai alerge şi să nu mai ţipe. Ei se opreau pentru  câteva secunde, între etaje, priveau în jos, spre ea cu ochişorii strălucitori, de bucuria triumfului, daca era vorba  de "primul loc", sau de dorinţa revanşei, daca era vorba de "ultimul loc". Au ajuns, în sfârşit, în faţa uşii, unde au dat de un obstacol neprevăzut: toţi erau acum prea scunzi ca să ajungă la broască şi să o poată descuia. Pâna la urmă, tot bunicuţa a rezolvat problema: i-a pus să-şi scoată puloverele pe care le-a împăturit şi le-a rânduit unele peste altele, i- a descălţat de adidaşi  şi i-a aşezat  deasupra, iar peste ei şi-a pus poşeta; în final, s-a căţarat pe mica platformă asfel obţinută  şi uşa a fost deschisă. Nepoţeii au răsuflat uşuraţi şi au intrat în casă. Se temuseră că vor rămâne tot restul zilei pe scări! Bunicuţa a răsuflat şi ea uşurată, dar din cu totul alt motiv: scăpase de "zona periculoasă" pentru nepoţei, fiindcă, în ceea ce o privea, de abia aici intra într-o "zonă" cu adevărat dificilă.

Cei doi copii şi-au lăsat hăinuţele pe jos, în holul apartamentului. Nici prin gând nu le-a trecut să le pună pe cuier! Asta în ciuda faptului ca li se spusese de atâtea ori ca fiecare să-şi puna lucrurile la locul lor! Păi nu aveau ei bunicuţă!?? Şi ce treabă au bunicuţele, dacă nu să strângă hăinuţele aruncate pe jos de nepoţei! Înfierbântaţi de întrecerea de pe scări, nepoţeii s-au repezit spre colţul jucăriilor. Fiecare avea jucăriile lui, aşezate cu multă grijă, de cine credeţi? Da, aţi ghicit, de bunicuţa! Tot ea le mai şi repara, din când în când, când sufereau câte o stricăciune. Acum însă nu aveau chef să se joace cu ele, ci avaeu chef de luptă! Aşa că au înşfăcat câte una în fiecare mână şi au început să arunce cu ele unul în altul, repetând operaţia asta cu mult entuziastm. Bunicuţa, bineînţeles, iar intră în panică! Dacă se rănesc? Se tot învârte în jurul lor strigndu-le să înceteze! De data asta renunţă şi la şoapte şi la rugăminţi! Ţipă din toate puterile! Numai că vocea de abia i se aude, aşa ca un bâzâit de bondar!  Miraţi de sunetul ăsta monoton, nepoţeii s-au întors spre ea şi ce să vezi? Bunicuţa lor avea statura unui arici! Şi chiar semăna cu un arici, aşa înfuriată!  Copiii nu mai vor să fie deranjaţi! Vor să se joace cum le trece prin minte! Bunicuţa, aşa minusculă cum a devenit , îi sâcâie!  Fetiţa se apleacă şi o culege de pe jos, iar baieţelul deschide uşa debaralei şi o pune pe un raft. În palma lui, bunicuţa  s-a făcut cât un bob de mazăre! Ei, nu-i  nimic, va sta în debara şi se va odihni! Chiar zilele trecute  se văita ea că e obosită!

Şi joaca continuă!

S-a facut seară! Nepoţeii zac în pat epuizati de atâta joacă. Le e cam foame. Şi patul e lipicios de la resturile de mâncare  risipite prin el! Televizorul merge în continuare, desenele se mişca pe ecran, vorbesc, râd, se ceartă, dar nimeni nu le mai dă atenţie. Băieţelul îl opreşte. Se face linişte. Cineva trebuie  să le facă patul şi  să le pună masa. Fetiţa deschide uşa debaralei, dar bunica nu se vede nicăieri, a dispărut cu totul! Fetiţa o caută, o strigă, dar nu-i răspunde nimeni! Vine şi băieţelul, amândoi răscolesc debaraua, dar zadarnic, fiindcă bunica nu se vede, nu se aude! Incetişor, păşind  deodată în vârful picioarelor, fără să ştie de ce, nepoţeii se îndreaptă spre bucătărie, lăsând uşa debaralei deschisă. Poate că bunica îşi va face apariţia. Tăcuţi, deschid frigiderul şi îşi iau ceva rece de mâncare, dar fară bunica, mâncarea nu  are gust. In casă e prea linişte. Copiii simt asta si încearcă să  umple tăcerea:

-Unde o fii bunica?

-De ce nu e aici, lângă noi?

-Când a dispărut?

Nu le place cum sună vocile lor în casa prea goală, aşa că tac din nou. Deşi e vară, li se face dintr-o dată frig. Se îndreaptă spre dormitor, îşi curăţa paturile cum pot, se pregătesc de culcare. Nu le vine să creadă că sunt singuri. Fetiţa  nu crede. Nici băieţelul.

-Poate că bunica nu a dispărut, doar s-a facut atât de mică, încât noi nu o mai vedem, zice nepoţica.

-De ce? Întreabă nepoţelul?

-Poate că nu am fost cuminţi?!

Tac din nou. După un timp se aude vocea dulce, mângâietoare a fetiţei:

-Bunicuţo, nu ne spui o poveste?

-O să fim cuminţi şi ascultători, promite grav şi serios băietelul.

În debara se aude un foşnet slab, ca şi cum o boabă de mazăre s-ar rostogoli de pe un raft. În dormitor copiii simt cum îi învăluie o căldură plăcută. Bunicuţa apare în prag. Deja  a ajuns  cât un dovlecel şi creşte treptat pe măsură ce se apropie. E cât o bunicuţă obişnuită când, ajungând lângă pat, începe povestea:

-A fost odată ca niciodată….