CĂŢELUL CARE NU ŞTIA SĂ LATRE
Era
un catel: un caine tanar, nici prea mare, nici prea mic, nestiutor inca in ale
vieţii. Trăia într-o ogradă, singurul din neamul său, de-a valma cu multe alte
animale şi păsăreturi de curte. Stăpânul îl gasise într-o dimineata, trecuse
ceva vreme de atunci, abandonat la marginea drumului. Atunci era doar un
căţeluş. Scâncea de foame. Omu´ l-a cules
din praful albicios şi l-a dus acasă. S-a gândit că o să crescă şi o să-i
păzească gospodăria pe care abia o întemeiase. I-a făcut o cuşcă nouă şi albă, din lemn şi a aşezat-o mai
într-o parte, aproape de coteţul găinilor. I-a pus înăuntru şi câteva paie
proaspete ca să nu-i fie răcoare noaptea. Nu l-a legat în lanţ, l-a lăsat liber
să cunoască tot ce era în ogradă şi i-a spus: îţi dau hrană, te las liber, dar
trebuie să păzeşti tot ce vezi aici. Şi-a facut mâna roată. Căţelul a scâncit
şi a adormit imediat. Avea
burtica plină de laptele pe care gospodarul tocmai îl mulsese de la vacă.
Zilele au trecut, la fel şi nopţile,
căţeluşul a devenit căţel, a cunoscut pe
rând toate vietăţile ogrăzii. Cu unele a devenit chiar prieten. De pildă cu porcul. Era atât de mare
şi atât de liniştit. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea dormind sau
dormitând. Când se apropia ora mesei,
însă, era întotdeauna în picioare şi feresca sfântul să fi intârziat stăpanul
cu hrana, că făcea un tărăboi aşa de mare, încât te înspăimânta .Scotea nişte sunete ascuţite
şi dese, se plimba furios, lovea cu râtul în toate părţile, apoi îl ridica în
sus şi scotea un guiţat deznădăjduit, revoltat, plin de reproşuri: voi mâncaţi
şi vă săturaţi, iar eu stau aici şi mor de foame, ajutor, ajutor, ajutor, vreau
să mănânc! Când , în sfârşit, mâncarea îi era adusă, înfuleca totul cu lăcomie,
stropea în dreapta şi în stănga.Nu trebuia să te apropii de el atunci. După ce
se sătura, era din nou liniştit. Când avea câte o nedumerire legată de
orânduiala din ogradă, lui îi cerea
lămuriri căţelul, pentru ca pe el îl găsea veşnic în acelaşi loc, şi, chiar
dacă avea ochii închisi, îi răspundea întotdeauna. Grohăia şi ofta, dar căţelul
ştia că asta nu e un semn de supărare. De aceea, când s-a ivit primul necaz, la
el a căutat sprijin.
Iată cum a fost. Intr-o noapte, de coteţul
găinilor s-a apropiat o vietate ciudată. Avea un miros care nu semana cu al niciuneia dintre animalele sau pasările
ograzii, o coada lungă şi stufoasă, ochi strălucitori, bot ascuţit şi glas
mieros. Căţelul s-a ridicat în picioare.
-Vai, te rog nu te deranja, căţelule dragă,
sunt doar în trecere, nu-i nevoie să latri ca să mă anunţi! Voi trece săptămana
viitoare să discut cu stăpânul tău, te rog chiar să-i spui asta mâine
dimineaţă!
Bietul căţel! A înţeles repede ca se afla faţă
în faţă cu o vulpe şireată, bănuia că minte, simţea că trebuia să facă ceva,
dar nu ştia ce. A sărit curajos, s-a avântat spre ea, dar cumatra l-a pleznit
cu coada ei stufoasă şi căţelul s-a rostogolit cât colo. Din gâtlej i-a
ieşit un sunet sugrumat ca scârţâitul unei uşi cu balamalele ruginite.
-Ha, ha, un caţel care nu ştie să latre! Ce noroc pe capul meu!
Din acel moment, vulpea nu i-a mai dat nici o
atenţie. S-a intors spre coteţul găinilor, a deschis portiţa cu labele din
faţă, s-a băgat înăuntru şi a iesit cu o găina în botul ei cel ascuţit. Dar
larma facută de cocoş si de suratele înspăimantate ale găinii ghinioniste l-au
trezit pe stăpan care a pus-o pe
fuga pe cumatra hoţomană. Supărat
, s-a intors spre căţel şi i-a zis:
-Tu ce păzeşti aici? De ce nu ai lătrat? Un câine care nu latră nu păzeşte
ograda stăpanului şi nu merită hrana! Dacă nu latri, am să te duc de unde te-am luat!
Ei, da , asta trebuia să facă! Să latre! Dar
cum? Nu ştia cum! Atunci s-a dus la prietenul lui, porcul, i-a spus necazul ce a
dat peste el şi l-a întrebat:
-Tu ştii cum se latră?
-Bineînţeles! I-a răspuns porcul.
-Spune-mi şi mie!
-Groh, groh, groh!
-Ce "Groh, groh, groh"? a
intrebat nedumerit căţelul.
-"Groh, groh, groh", aşa
se latră.
-Pai, aşa faci tu!
. -Aşa latră şi câinii! I-a spus porcul
plin de siguranţă!
Căţelul se plimba acum prin ogradă exersând lătratul aşa cum
îl învăţase porcul: groh, groh, groh! Dupa colţul casei se întalneste cu
pisica. Ea îi aruncă o privire dispreţuitoare şi zice:
-Vai, ce căţel prost! Se plimba pe aici făcnd
ca porcul! Crede că o să ma sperie! Mai bine s-ar lăsa păgubaş şi ar lătra ca
toţi câinii!
Căţelul îi răspunde:
-Păi asta fac:latru!
-Ba nu latri! Grohăi!
-Dar tu ştii cum se lartă? Întreabă cu speranţă
căţelul?
-Sigur ca ştiu!
-Cum?
-Uite aşa: miau! miau! miau!
Căţelul se plimbă mai departe lătrând aşa cm l-a învăţat
pisica. Dincolo de gardul ogrăzii pasc doi măgăruşi. Îl aud şi, ridicându-şi
capetele, fără să se oprească din mestecat,
se uită curioşi printre uluci după el:
-Ia uite, un căţel care şi-a pierdut minţile şi se crede
pisică! Te pomeneşti că vrea să prindă şoareci!
-Nu mă cred pisică şi nu vreu să
prind şoareci, li se adresează căţelul jignit!
-Atunci de ce miauni ca pisicile?
-Eu nu miaun! Eu latru!
-Nu aşa se latră!
-Dar cum? Mă învăţaţi şi pe mine?
-Cu dragă inimă ,îi răspund
binevoitori măgarii şi , intinzându-şi gâturile rag :Iha! Iha! iha!
-Ei, da.,asta-i cu totul altceva, un
strigăt plin de forţă, impresionant, se potriveşte mai bine cu firea unui
câine, îsi zice căţelul. Miau, miau era
prea moale, prea pufos! Porneşte iar in
pas vioi repetând noul lătrat. Iese din curte şi înconjoară toată proprietatea
stăpânului în fugă, mândru de sunetul
glasului său. Alături o gâscă îşi fereşte bobocii din calea lui şi le sâsâie
grăbită:
-Sunt gâscă bătrăna si aşa ceva n-am mai
pomenit! Se duce de râpă ograda! Iar stăpânul nu ia nici o măsură! Vai, dragii
mamei, în ce curte v-a fost hărăzit să trăiţi! Ia priviţi! Un căţel care
rage!Mai lipseşte un porc ciripitor care să dea din aripi!! Te pomeneşti că
mâine, poimâine, noi, gâştele o să începem să vorbim ca oamenii, nu degeaba
suntem considerate cele mai deştepte
vietăţi!
Câinele se opreşte brusc. In ogradă gâstele
erau considerate cam prostuţe: făceau multă gălagie, sâsâiau din te miri ce,
ciupeau cu ciocurile lor lungi şi portocalii copiii şi stăpânul se supăra pe
ele, le dadea afară din curte şi le primea inapoi doar seara. Nu ştia că erau
şi încrezute! Acum gâsca asta bătrână se lega de prietenul lui, porcul. Cum o
să zboare, când e aşa de mare şi gras? Oare merită să intre în vorbă cu ea? Să
o întrebe de ce e nemulţumită de lătratul lui?O să o ia cu binişorul.
-Bună ziua, doamnă gâscă!
-Bună să-ţi fie şi ţie inima, căţelulemăgar,
sau măgarulecăţel, că nu ştiu cum să-ţi zic! După chip semeni a căţel, dupa
glas parcă ai fi măgar!
-Sunt
căţel.
-Atunci de ragi ca un măgar?
-Aşa învăţ eu să latru!
-Nu aşa latră câinii!
-Dar cum?
-Uite aşa:ga, ga , ga!
De data asta căţelul o luă agale şi gânditor
spre un cârd de oi ce păşte nu departe, intr-un crâng. Repeta icetişor:ga, ga,
ga. Nici oile nu aveau o reputaţie pre buna în ceea ce priveşte deşteptăciune,
dar caţelul îşi spuse ca nu strică sa le întrebe şi pe ele dac lătratul lui e
satisfăcător. Tot gâgâind aşa se apropie de o oaie aflată la margine şi strgă
tare:ga, ga!
Oaia sări inapoi, se impiedică în cele patru
piciore, căzu se ridică şi fugi behaind.
DE dupa o tufa aparu in fuga un dulau: mare,cu blana alba si deasa, cu ochi
stralucitori si bot puternic. Se repezi
spre căţel, deschise fălcile enorme şi tot crângul răsună de sunetul vocii sale
grave şi ameninţatoare: HAM! HAM! HAM!
În timp ce o lua la sănătosă spre ograda pe
care o avea în grijă, căţelul nu mai
avea nici o îndoială: auzise, în sfrşit, un lătrat adevărat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu