Catelul care nu stia sa latre

CĂŢELUL  CARE  NU ŞTIA SĂ LATRE

 

 Era un catel: un caine tanar, nici prea mare, nici prea mic, nestiutor inca in ale vieţii. Trăia într-o ogradă, singurul din neamul său, de-a valma cu multe alte animale şi păsăreturi de curte. Stăpânul îl gasise într-o dimineata, trecuse ceva vreme de atunci, abandonat la marginea drumului. Atunci era doar un căţeluş. Scâncea de foame.  Omu´ l-a cules din praful albicios şi l-a dus acasă. S-a gândit că o să crescă şi o să-i păzească gospodăria pe care abia o întemeiase. I-a făcut o cuşcă  nouă şi albă, din lemn şi a aşezat-o mai într-o parte, aproape de coteţul găinilor. I-a pus înăuntru şi câteva paie proaspete ca să nu-i fie răcoare noaptea. Nu l-a legat în lanţ, l-a lăsat liber să cunoască tot ce era în ogradă şi i-a spus: îţi dau hrană, te las liber, dar trebuie să păzeşti tot ce vezi aici. Şi-a facut mâna roată. Căţelul a scâncit şi a adormit imediat. Avea burtica plină de laptele pe care gospodarul tocmai îl mulsese de la vacă.

 Zilele au trecut, la fel şi nopţile, căţeluşul  a devenit căţel, a cunoscut pe rând toate vietăţile ogrăzii. Cu unele a devenit chiar prieten. De pildă cu porcul. Era atât de mare şi atât de liniştit. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea dormind sau dormitând.  Când se apropia ora mesei, însă, era întotdeauna în picioare şi feresca sfântul să fi intârziat stăpanul cu hrana, că făcea un tărăboi aşa de mare, încât  te înspăimânta .Scotea nişte sunete ascuţite şi dese, se plimba furios, lovea cu râtul în toate părţile, apoi îl ridica în sus şi scotea un guiţat deznădăjduit, revoltat, plin de reproşuri: voi mâncaţi şi vă săturaţi, iar eu stau aici şi mor de foame, ajutor, ajutor, ajutor, vreau să mănânc! Când , în sfârşit, mâncarea îi era adusă, înfuleca totul cu lăcomie, stropea în dreapta şi în stănga.Nu trebuia să te apropii de el atunci. După ce se sătura, era din nou liniştit. Când avea câte o nedumerire legată de orânduiala din ogradă,  lui îi cerea lămuriri căţelul, pentru ca pe el îl găsea veşnic în acelaşi loc, şi, chiar dacă avea ochii închisi, îi răspundea întotdeauna. Grohăia şi ofta, dar căţelul ştia că asta nu e un semn de supărare. De aceea, când s-a ivit primul necaz, la el a căutat sprijin.

Iată cum a fost. Intr-o noapte, de coteţul găinilor s-a apropiat o vietate ciudată. Avea un miros care nu semana cu  al niciuneia dintre animalele sau pasările ograzii, o coada lungă şi stufoasă, ochi strălucitori, bot ascuţit şi glas mieros. Căţelul s-a ridicat în picioare.

-Vai, te rog nu te deranja, căţelule dragă, sunt doar în trecere, nu-i nevoie să latri ca să mă anunţi! Voi trece săptămana viitoare să discut cu stăpânul tău, te rog chiar să-i spui asta mâine dimineaţă!

Bietul căţel! A înţeles repede ca se afla faţă în faţă cu o vulpe şireată, bănuia că minte, simţea că trebuia să facă ceva, dar nu ştia ce. A sărit curajos, s-a avântat spre ea, dar cumatra l-a pleznit cu coada ei stufoasă şi căţelul s-a rostogolit cât colo. Din gâtlej i-a ieşit  un sunet sugrumat ca  scârţâitul unei uşi cu balamalele ruginite.

-Ha, ha, un caţel care nu ştie să latre! Ce noroc pe capul meu!

Din acel moment, vulpea nu i-a mai dat nici o atenţie. S-a intors spre coteţul găinilor, a deschis portiţa cu labele din faţă, s-a băgat înăuntru şi a iesit cu o găina în botul ei cel ascuţit. Dar larma facută de cocoş si de suratele înspăimantate ale găinii ghinioniste l-au trezit pe stăpan  care a pus-o pe fuga  pe cumatra hoţomană. Supărat , s-a intors spre căţel şi i-a zis:

-Tu ce păzeşti aici? De ce nu ai lătrat? Un câine care nu latră nu păzeşte ograda stăpanului şi nu merită hrana! Dacă nu latri, am să te duc de unde te-am luat!

            Ei, da , asta trebuia să facă! Să latre! Dar cum? Nu ştia cum! Atunci s-a dus la prietenul lui, porcul, i-a spus necazul ce a dat peste el şi l-a întrebat:

            -Tu ştii cum se latră?

            -Bineînţeles! I-a răspuns porcul.

            -Spune-mi şi mie!

            -Groh, groh, groh!

            -Ce "Groh, groh, groh"? a intrebat nedumerit căţelul.

            -"Groh, groh, groh", aşa se latră.

            -Pai, aşa faci tu!

.           -Aşa latră şi câinii! I-a spus porcul plin de siguranţă!

Căţelul se plimba acum prin ogradă exersând lătratul aşa cum îl învăţase porcul: groh, groh, groh! Dupa colţul casei se întalneste cu pisica. Ea îi aruncă o privire dispreţuitoare şi zice:

-Vai, ce căţel prost! Se plimba pe aici făcnd ca porcul! Crede că o să ma sperie! Mai bine s-ar lăsa păgubaş şi ar lătra ca toţi câinii!

Căţelul îi răspunde:

-Păi asta fac:latru!

-Ba nu latri! Grohăi!

-Dar tu ştii cum se lartă? Întreabă cu speranţă căţelul?

-Sigur ca ştiu!

-Cum?

-Uite aşa: miau! miau! miau!

Căţelul se plimbă mai departe lătrând aşa cm l-a învăţat pisica. Dincolo de gardul ogrăzii pasc doi măgăruşi. Îl aud şi, ridicându-şi capetele, fără să se oprească din mestecat,  se uită curioşi printre uluci după el:

-Ia uite, un căţel care şi-a pierdut minţile şi se crede pisică! Te pomeneşti că vrea să prindă şoareci!

            -Nu mă cred pisică şi nu vreu să prind şoareci, li se adresează căţelul jignit!

            -Atunci de ce miauni ca pisicile?

            -Eu nu miaun! Eu latru!

            -Nu aşa se latră!          

            -Dar cum? Mă învăţaţi şi pe mine?

            -Cu dragă inimă ,îi răspund binevoitori măgarii şi , intinzându-şi gâturile rag :Iha! Iha! iha!

            -Ei, da.,asta-i cu totul altceva, un strigăt plin de forţă, impresionant, se potriveşte mai bine cu firea unui câine, îsi zice căţelul. Miau, miau  era prea moale, prea  pufos! Porneşte iar in pas vioi repetând noul lătrat. Iese din curte şi înconjoară toată proprietatea stăpânului  în fugă, mândru de sunetul glasului său. Alături o gâscă îşi fereşte bobocii din calea lui şi le sâsâie grăbită:

            -Sunt gâscă bătrăna si aşa ceva n-am mai pomenit! Se duce de râpă ograda! Iar stăpânul nu ia nici o măsură! Vai, dragii mamei, în ce curte v-a fost hărăzit să trăiţi! Ia priviţi! Un căţel care rage!Mai lipseşte un porc ciripitor care să dea din aripi!! Te pomeneşti că mâine, poimâine, noi, gâştele o să începem să vorbim ca oamenii, nu degeaba suntem  considerate cele mai deştepte vietăţi!

Câinele se opreşte brusc. In ogradă gâstele erau considerate cam prostuţe: făceau multă gălagie, sâsâiau din te miri ce, ciupeau cu ciocurile lor lungi şi portocalii copiii şi stăpânul se supăra pe ele, le dadea afară din curte şi le primea inapoi doar seara. Nu ştia că erau şi încrezute! Acum gâsca asta bătrână se lega de prietenul lui, porcul. Cum o să zboare, când e aşa de mare şi gras? Oare merită să intre în vorbă cu ea? Să o întrebe de ce e nemulţumită de lătratul lui?O să o ia cu binişorul.

-Bună ziua, doamnă gâscă!

-Bună să-ţi fie şi ţie inima, căţelulemăgar, sau măgarulecăţel, că nu ştiu cum să-ţi zic! După chip semeni a căţel, dupa glas parcă ai fi măgar!

-Sunt  căţel.

-Atunci de ragi ca un măgar?

-Aşa învăţ eu să latru!

-Nu aşa latră câinii!

-Dar cum?

-Uite aşa:ga, ga , ga!

De data asta căţelul o luă agale şi gânditor spre un cârd de oi ce păşte nu departe, intr-un crâng. Repeta icetişor:ga, ga, ga. Nici oile nu aveau o reputaţie pre buna în ceea ce priveşte deşteptăciune, dar caţelul îşi spuse ca nu strică sa le întrebe şi pe ele dac lătratul lui e satisfăcător. Tot gâgâind aşa se apropie de o oaie aflată la margine şi strgă tare:ga, ga!

Oaia sări inapoi, se impiedică în cele patru piciore, căzu se ridică şi fugi behaind.

DE dupa o tufa aparu in fuga un dulau: mare,cu blana alba si deasa, cu ochi stralucitori si bot puternic.  Se repezi spre căţel, deschise fălcile enorme şi tot crângul răsună de sunetul vocii sale grave şi ameninţatoare: HAM! HAM! HAM!

În timp ce o lua la sănătosă spre ograda pe care  o avea în grijă, căţelul nu mai avea nici o îndoială: auzise, în sfrşit, un lătrat adevărat!