Bunicuta care......

 BUNICUŢA CARE  S-A MICŞORAT PĂNĂ A DISPĂRUT

            A fost odată ca niciodată o bunicuţă care avea doi nepoţei. Erau frumoşi, deştepţi, dar nu erau nici cuminţi , nici ascultători. Ce rost are sa fii cuminte şi ascultător dacă bunicuţa te iubeşte oricum? Bineînţeles că aveau, în parte, dreptate. Doar de ce există pe lume bunicuţe? Ca să iubească nepoţei! Aşa că nu făceau nici un efort ca să se îndrepte, fiindcă ştiau din experienţă că bunicuţa nu te pedepseşte niciodată, iţi face toate prăjiturile şi măncărurile preferate, îţi spune de o sută de ori aceeaşi poveste şi ţi-ar spune-o şi de o sută cinci zeci de ori, doar că te-ai plictisit tu să o mai  asculţi, iţi pune de zece ori masa, pentru că tu mănânci "când ai chef". Ce mai încolo şi încoace, de aia sunt făcute bunicuţele ca să îndeplinescă toate poftele şi mofturile! Asta era părerea celor doi nepoţei! 

            Bunicuţa asta, ca mai toate bunicuţele, era bătrână. Nepoţeii observaseră ceva (v-am spus că erau inteligenţi): chiar dacă, la inceput, bunicile erau relativ tinere, pe măsura ce timpul trecea, ele se făceau tot mai bătrâne. Era ceva foarte plăcut, căci, cu cât se faceau mai bătrâne, cu atât  erau mai îngăduitoare. Dacă, mai înainte, nu aveai voie să te joci cu anumite obiecte din casă, pe măsură ce trecea timpul, dacă erai destul de insistent, bunicuţa obosea si renunţa la interdicţie. Partea proastă era că, odata permisiunea obţinută, nu-ţi mai făcea nici o plăcere să te joci cu obiectul atât de râvnit altădată. Pe lângă acest fenomen larg răspândit, cu bunicuţa despre care vă povestesc s-a întâmplat un  lucru cu totul şi cu totul ieşit din comun. 

          Totul a început într-o dimineaţă, când, ca de obicei, după ce s-au trezit din somn, veseli, odihniţi şi frumoşi, cei doi nepoţei nu au vrut nici să se spele, nici să-şi dea jos pijamalele, nici să mănânce. Ei s-au aşezat în faţa televitorului şi au zis că se uită la desene animate! Televizorul era aşezat, ca toate televizoarele, pe o mobilă suport.  După un timp destul de îndelungat nepoţeii s-au plictisit şi bunicuţa a venit să oprească telvizorul pentru că nimeni nu mai urmărea programul, cei doi copilaşi se băteau cu perne, ţopăiau, strigau, vocile lor se amestecau supărator cu cele ale personajelor de pe ecran, iar telcomanda se rătăcise pe undeva, prin cameră. Oprindu-se pentru o clipă din zbenguială, cei doi au observat că bunicuţa lor abia ajungea cu capul până în dreptul televizorului. N-au dat prea mare importanţă faptului, dar, simţind un gol în stomac, au fost de acord că ar fi cazul să manânce. Bunicuţa le pregătise micul dejun care îi aşepta pe masa din bucătărie.

-Vrem să mâncăm în pat! Vrem să mâncăm in pat!

Bunicuţa şi-a dus mâinile la urechi fiindcă ţipetele copiilor o asurzeau!

-Bine, bine! Vă aduc mâncarea în pat! a promis ea. Şi aşa a făcut! Le-a pus farfuriile pe două tăviţe prevăzute cu picioruşe şi le-a adus măncarea în pat, deşi nepoţeii nu erau bolnavi, ba , dimpotrivă, am putea zice că erau sănatoşi tun! Se aflau însă în vacanţă şi bunicuţa voia ca ei să se simtă fericiţi. Nepoţeii ştiau asta. S-au gândit că în momentul acela fericirea lor este să arunce cu feliile de pâine unse cu unt prin pat, să răstoarne ceştile de lapte peste perne, să ungă cerşeafurile cu dulceaţă. Zadarnic îi ruga bunicuţa să fie cuminţi, că ei parcă asurziseră! Când au obosit de atâta tămbălau s-au gândit să ducă  farfuriile murdare la bucătărie.  Le-au pus în chiuvetă. Când bunicuţa s-a apropiat ca să le spele, ce să vezi? De abia ajungea cu capul la marginea ei. Trebuia sa ţină mâinile ridicate sus de tot ca să ajungă la jetul de apă care curgea din robinet. Copiii s-au mirat foarte de asemenea situaţie, însă n-au zis nimic!

Era o zi frumoasă  şi ei voiau să meargă în parc. S-au îmbrăcat şi au pornit. Bunicuţa i-a rugat să nu alerge, să se ţină de mănă, să nu părăsescă trotuarul, pentru că orice om trebuie să respecte anumite reguli dacă vrea să evite pericolele. Ei, însă, au făcut exact invers: au luat-o la fugă sărind când pe trotuar, când pe carosabil, aşa că bunicuţa a rămas mult în urmă, deşi încerca din răsputeri să se ţină după ei. La un moment dat s-au uitat înapoi şi au rămas cu gurile căscate de uimire: bunicuţa lor alerga alături de un câine şi nu era nici cu un centimetru mai înaltă decât el. N-au mai vrut să mergă în parc cu o bunică aşa de mică, fiindcă au considerat că nu le-ar fi fost de nici un folos: nu putea să-i prindă când vin în jos, pe topogan, nici să le împingă leagănul până sus, sus, nici să-i urce pe căluşei. Aşa că s-au întors acasă. Bunicuţa locuia într-un apartament situat la etajul al treilea al unei clădiri. Urcatul scărilor devenise pentru cei doi copii un prilej de întrecere, fiindcă fiecare dintre ei voia să ajungă primul, nu cu vreun scop anume, ci doar aşa de dragul competiţiei şi mai ales pentru că le plăcea cum se agita bunicuţa, încercând să-i oprescă. De la parter au luat-o la fugă, în sus, fiecare încercând să-l oprească sau să-l impiedice pe celălalt să o ia inainte: fetiţa îl îmbrăncea pe băieţel, acesta o trăgea pe surioara lui de rochiţă şi amândoi încercau să pună piedici.  Toate aste se faceau într-o învălmăşeală de reproşuri, de ţipete, de opinteli. Clădirea întreagă duduia, vecinii de pe la celelalte etaje deschideau uşile îngrijoraţe de zgomotele care le tulbura liniştea. În spatele lor alerga bunicuţa, încercând, zadarnic, să-i domolească. Ajunsese de mărimea unui dovlecel. Vocea i se făcuse subţirică, subţirică. Era îngrozită de perspectiva vreunui acccident: ce s-ar fi  întâmplat dacă vreunul din ei s-ar fi împiedicat şi s-ar fi rostogolit pe scări? Sau dacă ar fi cedat balustrada zgâlţâită cu atâta putere de cei doi competitori? Nu îndrăznea să strige ca să nu sporescă vacarmul, aşa ca nu- i rămânea decât să-i roage, cu un glas din ce în ce mai piţigăiat şi caraghios (probabil de teamă) să nu mai alerge şi să nu mai ţipe. Ei se opreau pentru  câteva secunde, între etaje, priveau în jos, spre ea cu ochişorii strălucitori, de bucuria triumfului, daca era vorba  de "primul loc", sau de dorinţa revanşei, daca era vorba de "ultimul loc". Au ajuns, în sfârşit, în faţa uşii, unde au dat de un obstacol neprevăzut: toţi erau acum prea scunzi ca să ajungă la broască şi să o poată descuia. Pâna la urmă, tot bunicuţa a rezolvat problema: i-a pus să-şi scoată puloverele pe care le-a împăturit şi le-a rânduit unele peste altele, i- a descălţat de adidaşi  şi i-a aşezat  deasupra, iar peste ei şi-a pus poşeta; în final, s-a căţarat pe mica platformă asfel obţinută  şi uşa a fost deschisă. Nepoţeii au răsuflat uşuraţi şi au intrat în casă. Se temuseră că vor rămâne tot restul zilei pe scări! Bunicuţa a răsuflat şi ea uşurată, dar din cu totul alt motiv: scăpase de "zona periculoasă" pentru nepoţei, fiindcă, în ceea ce o privea, de abia aici intra într-o "zonă" cu adevărat dificilă.

Cei doi copii şi-au lăsat hăinuţele pe jos, în holul apartamentului. Nici prin gând nu le-a trecut să le pună pe cuier! Asta în ciuda faptului ca li se spusese de atâtea ori ca fiecare să-şi puna lucrurile la locul lor! Păi nu aveau ei bunicuţă!?? Şi ce treabă au bunicuţele, dacă nu să strângă hăinuţele aruncate pe jos de nepoţei! Înfierbântaţi de întrecerea de pe scări, nepoţeii s-au repezit spre colţul jucăriilor. Fiecare avea jucăriile lui, aşezate cu multă grijă, de cine credeţi? Da, aţi ghicit, de bunicuţa! Tot ea le mai şi repara, din când în când, când sufereau câte o stricăciune. Acum însă nu aveau chef să se joace cu ele, ci avaeu chef de luptă! Aşa că au înşfăcat câte una în fiecare mână şi au început să arunce cu ele unul în altul, repetând operaţia asta cu mult entuziastm. Bunicuţa, bineînţeles, iar intră în panică! Dacă se rănesc? Se tot învârte în jurul lor strigndu-le să înceteze! De data asta renunţă şi la şoapte şi la rugăminţi! Ţipă din toate puterile! Numai că vocea de abia i se aude, aşa ca un bâzâit de bondar!  Miraţi de sunetul ăsta monoton, nepoţeii s-au întors spre ea şi ce să vezi? Bunicuţa lor avea statura unui arici! Şi chiar semăna cu un arici, aşa înfuriată!  Copiii nu mai vor să fie deranjaţi! Vor să se joace cum le trece prin minte! Bunicuţa, aşa minusculă cum a devenit , îi sâcâie!  Fetiţa se apleacă şi o culege de pe jos, iar baieţelul deschide uşa debaralei şi o pune pe un raft. În palma lui, bunicuţa  s-a făcut cât un bob de mazăre! Ei, nu-i  nimic, va sta în debara şi se va odihni! Chiar zilele trecute  se văita ea că e obosită!

Şi joaca continuă!

S-a facut seară! Nepoţeii zac în pat epuizati de atâta joacă. Le e cam foame. Şi patul e lipicios de la resturile de mâncare  risipite prin el! Televizorul merge în continuare, desenele se mişca pe ecran, vorbesc, râd, se ceartă, dar nimeni nu le mai dă atenţie. Băieţelul îl opreşte. Se face linişte. Cineva trebuie  să le facă patul şi  să le pună masa. Fetiţa deschide uşa debaralei, dar bunica nu se vede nicăieri, a dispărut cu totul! Fetiţa o caută, o strigă, dar nu-i răspunde nimeni! Vine şi băieţelul, amândoi răscolesc debaraua, dar zadarnic, fiindcă bunica nu se vede, nu se aude! Incetişor, păşind  deodată în vârful picioarelor, fără să ştie de ce, nepoţeii se îndreaptă spre bucătărie, lăsând uşa debaralei deschisă. Poate că bunica îşi va face apariţia. Tăcuţi, deschid frigiderul şi îşi iau ceva rece de mâncare, dar fară bunica, mâncarea nu  are gust. In casă e prea linişte. Copiii simt asta si încearcă să  umple tăcerea:

-Unde o fii bunica?

-De ce nu e aici, lângă noi?

-Când a dispărut?

Nu le place cum sună vocile lor în casa prea goală, aşa că tac din nou. Deşi e vară, li se face dintr-o dată frig. Se îndreaptă spre dormitor, îşi curăţa paturile cum pot, se pregătesc de culcare. Nu le vine să creadă că sunt singuri. Fetiţa  nu crede. Nici băieţelul.

-Poate că bunica nu a dispărut, doar s-a facut atât de mică, încât noi nu o mai vedem, zice nepoţica.

-De ce? Întreabă nepoţelul?

-Poate că nu am fost cuminţi?!

Tac din nou. După un timp se aude vocea dulce, mângâietoare a fetiţei:

-Bunicuţo, nu ne spui o poveste?

-O să fim cuminţi şi ascultători, promite grav şi serios băietelul.

În debara se aude un foşnet slab, ca şi cum o boabă de mazăre s-ar rostogoli de pe un raft. În dormitor copiii simt cum îi învăluie o căldură plăcută. Bunicuţa apare în prag. Deja  a ajuns  cât un dovlecel şi creşte treptat pe măsură ce se apropie. E cât o bunicuţă obişnuită când, ajungând lângă pat, începe povestea:

-A fost odată ca niciodată….