BUNICUŢA CARE S-A MICŞORAT PĂNĂ A DISPĂRUT
A
fost odată ca niciodată o bunicuţă care avea doi nepoţei. Erau frumoşi,
deştepţi, dar nu erau nici cuminţi , nici ascultători. Ce rost are sa fii cuminte şi ascultător dacă bunicuţa te iubeşte oricum?
Bineînţeles că aveau, în parte,
dreptate. Doar de ce există pe lume bunicuţe? Ca să iubească nepoţei!
Aşa că nu făceau nici un efort ca să se îndrepte, fiindcă ştiau din experienţă
că bunicuţa nu te pedepseşte niciodată, iţi face toate prăjiturile şi
măncărurile preferate, îţi spune de o sută de ori aceeaşi poveste şi ţi-ar
spune-o şi de o sută cinci zeci de ori, doar că te-ai plictisit tu să o mai
asculţi, iţi pune de zece ori masa, pentru că tu mănânci "când ai
chef". Ce mai încolo şi încoace, de aia sunt făcute bunicuţele ca să
îndeplinescă toate poftele şi mofturile! Asta era părerea celor doi nepoţei!
Bunicuţa asta, ca mai toate
bunicuţele, era bătrână. Nepoţeii observaseră ceva (v-am spus că erau
inteligenţi): chiar dacă, la inceput, bunicile erau relativ tinere, pe măsura
ce timpul trecea, ele se făceau tot mai bătrâne. Era ceva foarte plăcut, căci,
cu cât se faceau mai bătrâne, cu atât
erau mai îngăduitoare. Dacă, mai înainte, nu aveai voie să te joci cu
anumite obiecte din casă, pe măsură ce
trecea timpul, dacă erai destul de insistent, bunicuţa obosea si renunţa la interdicţie. Partea proastă era
că, odata permisiunea obţinută, nu-ţi mai făcea nici o plăcere să te joci cu
obiectul atât de râvnit altădată. Pe lângă acest fenomen larg răspândit, cu
bunicuţa despre care vă povestesc s-a întâmplat un lucru cu totul şi cu totul ieşit din comun.
Totul a început într-o dimineaţă, când, ca de
obicei, după ce s-au trezit din somn, veseli, odihniţi şi frumoşi, cei doi nepoţei
nu au vrut nici să se spele, nici să-şi dea jos pijamalele, nici să mănânce. Ei
s-au aşezat în faţa televitorului şi au zis că se uită la desene animate!
Televizorul era aşezat, ca toate televizoarele, pe o mobilă suport. După un timp destul de îndelungat nepoţeii
s-au plictisit şi bunicuţa a venit să oprească telvizorul pentru că nimeni nu
mai urmărea programul, cei doi copilaşi se băteau cu perne, ţopăiau, strigau,
vocile lor se amestecau supărator cu cele ale personajelor de pe ecran, iar
telcomanda se rătăcise pe undeva, prin cameră. Oprindu-se pentru o clipă din
zbenguială, cei doi au observat că bunicuţa lor abia ajungea cu capul până în
dreptul televizorului. N-au dat prea mare importanţă faptului, dar, simţind un
gol în stomac, au fost de acord că ar fi cazul să manânce. Bunicuţa le
pregătise micul dejun care îi aşepta pe masa din bucătărie.
-Vrem să mâncăm în pat! Vrem să mâncăm in pat!
Bunicuţa şi-a dus mâinile la urechi fiindcă
ţipetele copiilor o asurzeau!
-Bine, bine! Vă aduc mâncarea în pat! a promis ea. Şi aşa a făcut! Le-a pus
farfuriile pe două tăviţe prevăzute cu picioruşe şi le-a adus măncarea în pat,
deşi nepoţeii nu erau bolnavi, ba , dimpotrivă, am putea zice că erau sănatoşi
tun! Se aflau însă în vacanţă şi bunicuţa voia ca ei să se simtă fericiţi.
Nepoţeii ştiau asta. S-au gândit că în momentul acela fericirea lor este să
arunce cu feliile de pâine unse cu unt prin pat, să răstoarne ceştile de lapte
peste perne, să ungă cerşeafurile cu dulceaţă. Zadarnic îi ruga bunicuţa să fie
cuminţi, că ei parcă asurziseră! Când au obosit de atâta tămbălau s-au gândit
să ducă farfuriile murdare la
bucătărie. Le-au pus în chiuvetă. Când
bunicuţa s-a apropiat ca să le spele, ce să vezi? De abia ajungea cu capul la
marginea ei. Trebuia sa ţină mâinile ridicate sus de tot ca să ajungă la jetul
de apă care curgea din robinet. Copiii s-au mirat foarte de asemenea situaţie,
însă n-au zis nimic!
Era o zi frumoasă şi ei voiau să
meargă în parc. S-au îmbrăcat şi au pornit. Bunicuţa i-a rugat să nu alerge, să
se ţină de mănă, să nu părăsescă trotuarul, pentru că orice om trebuie să
respecte anumite reguli dacă vrea să evite pericolele. Ei, însă, au făcut exact
invers: au luat-o la fugă sărind când pe trotuar, când pe carosabil, aşa că
bunicuţa a rămas mult în urmă, deşi încerca din răsputeri să se ţină după ei.
La un moment dat s-au uitat înapoi şi au rămas cu gurile căscate de uimire:
bunicuţa lor alerga alături de un câine şi nu era nici cu un centimetru mai
înaltă decât el. N-au mai vrut să mergă în parc cu o bunică aşa de mică,
fiindcă au considerat că nu le-ar fi fost de nici un folos: nu putea să-i prindă
când vin în jos, pe topogan, nici să le împingă leagănul până sus, sus, nici
să-i urce pe căluşei. Aşa că s-au întors
acasă. Bunicuţa locuia într-un apartament situat la etajul al treilea al unei
clădiri. Urcatul scărilor devenise pentru cei doi copii un prilej de întrecere,
fiindcă fiecare dintre ei voia să ajungă primul, nu cu vreun scop anume, ci
doar aşa de dragul competiţiei şi mai ales pentru că le plăcea cum se agita
bunicuţa, încercând să-i oprescă. De la parter au luat-o la fugă, în sus,
fiecare încercând să-l oprească sau să-l impiedice pe celălalt să o ia inainte:
fetiţa îl îmbrăncea pe băieţel, acesta o trăgea pe surioara lui de rochiţă şi
amândoi încercau să pună piedici. Toate aste se faceau într-o
învălmăşeală de reproşuri, de ţipete, de opinteli. Clădirea întreagă duduia,
vecinii de pe la celelalte etaje deschideau uşile îngrijoraţe de zgomotele care
le tulbura liniştea. În spatele lor alerga bunicuţa, încercând, zadarnic, să-i
domolească. Ajunsese de mărimea unui dovlecel. Vocea i se făcuse subţirică,
subţirică. Era îngrozită de perspectiva vreunui acccident: ce s-ar fi întâmplat dacă vreunul din ei s-ar fi
împiedicat şi s-ar fi rostogolit pe scări? Sau dacă ar fi cedat balustrada
zgâlţâită cu atâta putere de cei doi competitori? Nu îndrăznea să strige ca să
nu sporescă vacarmul, aşa ca nu- i rămânea decât să-i roage, cu un glas din ce
în ce mai piţigăiat şi caraghios (probabil de teamă) să nu mai alerge şi să nu
mai ţipe. Ei se opreau pentru câteva
secunde, între etaje, priveau în jos, spre ea cu ochişorii strălucitori, de
bucuria triumfului, daca era vorba de
"primul loc", sau de dorinţa revanşei, daca era vorba
de "ultimul loc". Au ajuns, în sfârşit, în faţa uşii, unde au dat de
un obstacol neprevăzut: toţi erau acum prea scunzi ca să ajungă la broască şi
să o poată descuia. Pâna la urmă, tot bunicuţa a rezolvat problema: i-a pus
să-şi scoată puloverele pe care le-a împăturit şi le-a rânduit unele peste
altele, i- a descălţat de adidaşi şi i-a
aşezat deasupra, iar peste ei şi-a pus
poşeta; în final, s-a căţarat pe mica platformă asfel obţinută şi uşa a fost deschisă. Nepoţeii au răsuflat uşuraţi şi au intrat în
casă. Se temuseră că vor rămâne tot restul zilei pe scări! Bunicuţa a răsuflat
şi ea uşurată, dar din cu totul alt motiv: scăpase de "zona
periculoasă" pentru nepoţei, fiindcă, în ceea ce o privea, de abia aici
intra într-o "zonă" cu adevărat dificilă.
Cei doi copii şi-au lăsat hăinuţele pe jos, în holul apartamentului. Nici
prin gând nu le-a trecut să le pună pe cuier! Asta în ciuda faptului ca li se spusese de atâtea
ori ca fiecare să-şi puna lucrurile la locul lor! Păi nu aveau ei bunicuţă!??
Şi ce treabă au bunicuţele, dacă nu să strângă hăinuţele aruncate pe jos de
nepoţei! Înfierbântaţi de întrecerea de pe scări, nepoţeii s-au repezit spre
colţul jucăriilor. Fiecare avea jucăriile lui, aşezate cu multă grijă, de cine
credeţi? Da, aţi ghicit, de bunicuţa! Tot ea le mai şi repara, din când în
când, când sufereau câte o stricăciune. Acum însă nu aveau chef să se joace cu ele, ci avaeu chef de luptă! Aşa că
au înşfăcat câte una în fiecare mână şi au început să arunce cu ele unul în
altul, repetând operaţia asta cu mult entuziastm. Bunicuţa, bineînţeles, iar intră
în panică! Dacă se rănesc? Se tot învârte în jurul lor strigndu-le să
înceteze! De data asta renunţă şi la şoapte şi la rugăminţi! Ţipă din toate
puterile! Numai că vocea de abia i se aude, aşa ca un bâzâit de bondar!
Miraţi de sunetul ăsta monoton, nepoţeii s-au întors spre ea şi ce să
vezi? Bunicuţa lor avea statura unui arici! Şi chiar semăna cu un arici, aşa
înfuriată! Copiii nu mai vor să fie deranjaţi! Vor să se
joace cum le trece prin minte! Bunicuţa, aşa minusculă cum a devenit , îi
sâcâie! Fetiţa se apleacă şi o culege de
pe jos, iar baieţelul deschide uşa debaralei şi o pune pe un raft. În palma lui, bunicuţa s-a făcut cât un bob de
mazăre! Ei, nu-i nimic, va sta în debara
şi se va odihni! Chiar
zilele trecute se văita ea că e obosită!
Şi joaca continuă!
S-a facut seară! Nepoţeii zac în pat epuizati
de atâta joacă. Le e cam foame. Şi patul e lipicios de la resturile de
mâncare risipite prin el! Televizorul
merge în continuare, desenele se mişca pe ecran, vorbesc, râd, se ceartă, dar
nimeni nu le mai dă atenţie. Băieţelul îl opreşte. Se face linişte. Cineva
trebuie să le facă patul şi să le pună masa. Fetiţa deschide uşa
debaralei, dar bunica nu se vede nicăieri, a dispărut cu totul! Fetiţa o caută,
o strigă, dar nu-i răspunde nimeni! Vine şi băieţelul, amândoi răscolesc
debaraua, dar zadarnic, fiindcă bunica nu se vede, nu se aude! Incetişor,
păşind deodată în vârful
picioarelor, fără să ştie de ce, nepoţeii se îndreaptă spre bucătărie, lăsând
uşa debaralei deschisă. Poate că bunica îşi va face apariţia. Tăcuţi, deschid
frigiderul şi îşi iau ceva rece de mâncare, dar fară bunica, mâncarea nu are gust. In casă e prea linişte. Copiii simt
asta si încearcă să umple tăcerea:
-Unde o fii bunica?
-De ce nu e aici, lângă noi?
-Când a dispărut?
Nu le place cum sună vocile lor în casa prea
goală, aşa că tac din nou. Deşi e vară, li se face dintr-o dată frig. Se
îndreaptă spre dormitor, îşi curăţa paturile cum pot, se pregătesc de
culcare. Nu le vine să creadă că sunt singuri. Fetiţa nu crede. Nici băieţelul.
-Poate că bunica nu a dispărut, doar s-a facut
atât de mică, încât noi nu o mai vedem, zice nepoţica.
-De ce? Întreabă nepoţelul?
-Poate că nu am fost cuminţi?!
Tac din nou. După un timp se aude vocea dulce,
mângâietoare a fetiţei:
-Bunicuţo, nu ne spui o poveste?
-O să fim cuminţi şi ascultători, promite grav
şi serios băietelul.
În debara se aude un foşnet slab, ca şi cum o
boabă de mazăre s-ar rostogoli de pe un raft. În dormitor copiii simt cum îi
învăluie o căldură plăcută. Bunicuţa apare în prag. Deja a ajuns
cât un dovlecel şi creşte treptat pe măsură ce se apropie. E cât o bunicuţă obişnuită când, ajungând
lângă pat, începe povestea:
-A fost odată ca niciodată….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu