Prima poveste

MAIMUŢA CARE A VRUT SĂ FIE FETIŢĂ     

                                                      

  A fost odată o maimuţică mică si drăgălaşă pe care o chema Ica. Trăia împreună cu suratele ei la o grădină zoologică. Era  mulţumită de viaţa ei. De fapt, nu cunoscuse niciodată alta. Cuşca în care locuia era destul de largă. În mijloc se afla un copac uscat şi cojit,  cu ramuri destul de puternice încât să o susţină pe ea şi pe celelalte maimuţe atunci când  se fugăreau sau când, atârnate de cozile lungi, îşi mâncau fructele dăruite de vizitatori. Dincolo de gratiile de fier zărea arborii plini de verdeaţă. Nu ştia  care e rostul lor. Se gândea cât de incomod trebuie să fie  să circuli în sus şi în jos pe un astfel de pom plin de crenguţe care vin din toate părţile, acoperite cu frunze ce îţi intră în ochi şi te împiedică să vezi clar. Copacul ei golaş i se părea minunat. Puteai să aluneci pe el cu repeziciune, să-ţi demonstrezi forţa si îndemânarea, să-ţi încolăceşti coada de mai multe ori fără să te zgârii sau să te răneşti.

            In fiecare dimineaţă  se trezea o data cu celelalte locatare ale cuştii. Se înviorau plimbându-se de colo până colo. Agitaţia dura până când îngrijitorii aduceau mâncarea. Aroma ei, simţita de departe, o făcea fericită. Se năpusteau toate spre grămada de legume si fructe, dar se opreau înainte de a  le înşfăca, oricât de nerăbdătoare ar fi fost, căci existau anumite reguli şi cine le nesocotea era pedepsit. Exista o anumita ordine şi  trebuia să-ţi aştepţi rândul, altfel te alegeai cu o lovitura de nu-ţi mai trebuia toată ziua mâncare. După ce fiecare maimuţă  îşi lua porţia, se făcea dintr-o dată linişte, căci toate erau  preocupate de gustul şi de aroma  hranei. E drept că trăgeau cu ochiul şi la vecine, iar uneori se iscau certuri violente când vreuna dintre ele încerca să ia  de la vreo surată mai slabă bucata care i se părea mai bună. În astfel de situaţii intervenea cu asprime conducătorul grupului şi imediat se instaura ordinea.

            Venea apoi momentul în care maimuţele îşi făceau  toaleta. Îşi curăţau cu grijă blana  şi dinţii, pregătindu-se pentru cel mai interesant moment al zilei: primirea vizitatorilor. Veneau bătrâni si tineri, bărbaţi si femei, copii. Cu  toţii zăboveau în faţa cuştii cu maimuţe: amuzaţi, curioşi, veseli. Pe Ica o interesau copiii, mai ales fetiţele. Ele  soseau întotdeauna însoţite de părinţi. Se lipeau de gratiile cuştii, se prindeau de ele cu mânuţele. Stăteau la început nemişcate si priveau cu ochi strălucitori, apoi râdeau şi aerul vibra de glasurile lor cristaline, ţopăiau în pantofiorii lor coloraţi, îşi fluturau rochiţele vaporoase. Privindu-le în fiecare zi, în mintea Icăi prinse a încolţi o idee îndrăzneaţă.

           O dată pe lună, maimuţele, ca de altfel toate animalele din grădina zoologică, primeau vizita unui medic veterinar care avea grija de sănătatea lor. Le controla dinţii, gâtul, limba, le asculta bătăile inimii, le măsura amploarea respiraţiei, le încerca forţa şi rezistenţa cozii. Toate stăteau cuminţi şi aşteptau. Când i-a venit rândul, lca şi-a luat inima în dinţi şi  a spus:

            -Domnule doctor, eu nu mai vreau să fiu maimuţa! Vreau să fiu fetiţă!

            -Te-ai gândit bine? A întrebat-o doctorul.

            -Da! A răspuns maimuţica noastră.

            -Dar de ce vrei tu să fii fetiţă?

            -Fiindcă fetiţele sunt frumoase, vesele, strălucitoare.

            -Cât de puternică e dorinţa ta?

          Maimuţica noastră nu prea a  înţeles exact ce vrea doctorul să afle, dar s-a gândit că "puternic" e ceva "de bine ", fiindcă, dacă aveai coadă puternică, nu cădeai din copac, dacă avei trup puternic, ieşeai victorios în disputele cu ceilalţi  membri ai grupului, iar, dacă aveai un glas puternic, te făceai auzită de departe. În ruptul capului nu ar fi vrut să creadă cineva despre ea că e o slăbănoagă, aşa că a răspuns:

            -E puternică, puternică, puternică!

            -Şi ce eşti tu in stare  sa faci ca să fii fetiţă?

            -Orice! Orice! A răspuns repede Ica.

-O să te cam doară. Ai curajul să înfrunţi durerea?    

          Ica s-a gândit ce a simţit: când şi-a zdrelit coada, când un maimuţoi adult i-a tras o scatoalcă fiindcă a vrut să-i sufle de la nas o banană aruncată de un vizitator, când  a fost vaccinată, când un băiat răutăcios a  aruncat spre ea o piatră rotundă si galbenă, de care ea nu s-a ferit, crezând că e o portocală. A ajuns la concluzia că ea e o maimuţă curajoasă şi a răspuns:

            -Am!

-Bine! Voi face un plan pe care o să-l discutăm la întâlnirea viitoare.

       Timp de o luna de zile maimuţica noastră s-a visat fetiţă! Se vedea  îmbrăcată în fel de fel de rochiţe colorate, plutind parcă pe deasupra pământului încălţată cu pantofiori roşii, cu faţa strălucitoare şi părul cârlionţat, înconjurată de suratele care o admirau şi întindeau  lăbuţele ca să o atingă şi să se convingă că este chiar ea, Ica.

Când s-au întâlnit din nou, doctorul  a întrebat-o dacă nu cumva  s-a răzgândit, dar Ica a răspuns că e nestrămutată în hotărârea ei.

-Ei, bine, a spus doctorul, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să renunţi  la coadă. O vom tăia!  Fetiţele nu au coadă!

-Tocmai la coadă? A exclamat îngrozită Ica. Ea e cea mai importantă pentru mine! Cu ea mă agăţ de crengile copacului. Ea mă deosebeşte de celelalte surate ale mele. Am muncit atâta să am o coadă puternică, musculoasă si acum să renunţ la ea? nu se poate! Altceva!

-Ar fi necesar e să îndepărtăm tot părul de pe corp.

-Vai! Să renunţ la blăniţa mea? Aşa ceva nu e posibil! Ea îmi ţine de cald când afară e răcoare, iar când adie vântul, perişorii se mişcă şi eu mă răcoresc. Ce voi face atunci când suratele mele îşi vor curăţa părul? Voi sta  singură  şi părăsită intr-un colţ? Nu, nu vreau! Altceva!

-Urechile!

-E ceva în neregulă cu urechile mele?

-Sunt mari şi păroase!

-Da! Şi?

-Şi fetiţele au urechile mici, delicate, netede!

-Treaba lor! Eu, cu urechile mele mari, aud cele mai îndepărtate sunete, le pot mişca în toate direcţiile, nimic nu îmi scapă! Poate o fetiţă să facă aşa ceva? Nu, nu renunţ la ele! Altceva!

-Altceva…, altceva… Ar mai fi buzele.

-Buzele mele? Ce au buzele mele?

-Sunt prea mari! Se întind pe toată fata! Când le deschizi se văd toţi dinţii, până la ultimul, cu gingii cu tot!

-Nu e adevărat! Sunt tocmai potrivite! Sunt cele mai frumoase buze de maimuţă care au existat vreodată în grădina zoologică!

Si deodată maimuţica începu să se smiorcăie:

-Vai! nimic nu-ţi place la mine! nici coada, nici părul care îmi acoperă trupul, nici urechile, nici dinţii!  Sunt o maimuţa chiar aşa de urâtă?

-Ba! eşti o maimuţică foarte frumoasă! Dar ai uitat? Tu ai vrut sa fii fetiţă!  .

-Ştii ce? Nu mai vreau să fiu fetiţă! Îmi place coada mea, sunt mulţumită de blana mea, am cele mai frumoase buze şi urechi din lume! M-am obişnuit să fiu maimuţă ! E foarte bine aşa!