MAIMUŢA
CARE A VRUT SĂ FIE FETIŢĂ

In fiecare dimineaţă se trezea o data cu celelalte locatare ale
cuştii. Se înviorau plimbându-se de colo până colo. Agitaţia dura până când
îngrijitorii aduceau mâncarea. Aroma ei, simţita de departe, o făcea fericită.
Se năpusteau toate spre grămada de legume si fructe, dar se opreau înainte de a le înşfăca, oricât de nerăbdătoare ar fi
fost, căci existau anumite reguli şi cine le nesocotea era pedepsit. Exista o
anumita ordine şi trebuia să-ţi aştepţi
rândul, altfel te alegeai cu o lovitura de nu-ţi mai trebuia toată ziua
mâncare. După ce fiecare maimuţă îşi lua
porţia, se făcea dintr-o dată linişte, căci toate erau preocupate de gustul şi de aroma hranei. E drept că trăgeau cu ochiul şi la
vecine, iar uneori se iscau certuri violente când vreuna dintre ele încerca să
ia de la vreo surată mai slabă bucata
care i se părea mai bună. În astfel de situaţii intervenea cu asprime
conducătorul grupului şi imediat se instaura ordinea.
Venea
apoi momentul în care maimuţele îşi făceau
toaleta. Îşi curăţau cu grijă blana
şi dinţii, pregătindu-se pentru cel mai interesant moment al zilei:
primirea vizitatorilor. Veneau bătrâni si tineri, bărbaţi si femei, copii.
Cu toţii zăboveau în faţa cuştii cu
maimuţe: amuzaţi, curioşi, veseli. Pe Ica o interesau copiii, mai ales
fetiţele. Ele soseau întotdeauna
însoţite de părinţi. Se lipeau de gratiile cuştii, se prindeau de ele cu
mânuţele. Stăteau la început nemişcate si priveau cu ochi strălucitori, apoi
râdeau şi aerul vibra de glasurile lor cristaline, ţopăiau în pantofiorii lor
coloraţi, îşi fluturau rochiţele vaporoase. Privindu-le în fiecare zi, în
mintea Icăi prinse a încolţi o idee îndrăzneaţă.
O
dată pe lună, maimuţele, ca de altfel toate animalele din grădina zoologică,
primeau vizita unui medic veterinar care avea grija de sănătatea lor. Le controla
dinţii, gâtul, limba, le asculta bătăile inimii, le măsura amploarea
respiraţiei, le încerca forţa şi rezistenţa cozii. Toate stăteau cuminţi şi aşteptau. Când i-a
venit rândul, lca şi-a luat inima în dinţi şi
a spus:
-Domnule doctor, eu nu mai vreau să
fiu maimuţa! Vreau să fiu fetiţă!
-Te-ai gândit bine? A întrebat-o
doctorul.
-Da! A răspuns maimuţica noastră.
-Dar de ce vrei tu să fii fetiţă?
-Fiindcă fetiţele sunt frumoase,
vesele, strălucitoare.
-Cât de puternică e dorinţa ta?
Maimuţica
noastră nu prea a înţeles exact ce vrea
doctorul să afle, dar s-a gândit că "puternic" e ceva "de bine
", fiindcă, dacă aveai coadă puternică, nu cădeai din copac, dacă avei
trup puternic, ieşeai victorios în disputele cu ceilalţi membri ai grupului, iar, dacă aveai un glas
puternic, te făceai auzită de departe. În ruptul capului nu ar fi vrut să
creadă cineva despre ea că e o slăbănoagă, aşa că a răspuns:
-E puternică, puternică, puternică!
-Şi ce eşti tu in stare sa faci ca să fii fetiţă?
-Orice! Orice! A răspuns repede Ica.
-O să te cam doară. Ai curajul să înfrunţi durerea?
Ica
s-a gândit ce a simţit: când şi-a zdrelit coada, când un maimuţoi adult i-a
tras o scatoalcă fiindcă a vrut să-i sufle de la nas o banană aruncată de un
vizitator, când a fost vaccinată, când
un băiat răutăcios a aruncat spre
ea o piatră rotundă si galbenă, de care
ea nu s-a ferit, crezând că e o portocală. A ajuns la concluzia că ea e o maimuţă
curajoasă şi a răspuns:
-Am!
-Bine! Voi face un plan pe care o să-l discutăm la
întâlnirea viitoare.
Timp de o luna de zile maimuţica noastră s-a visat fetiţă!
Se vedea îmbrăcată în fel de fel de
rochiţe colorate, plutind parcă pe deasupra pământului încălţată cu pantofiori
roşii, cu faţa strălucitoare şi părul cârlionţat, înconjurată de suratele care
o admirau şi întindeau lăbuţele ca să o
atingă şi să se convingă că este chiar
ea, Ica.
Când s-au întâlnit din nou, doctorul a întrebat-o dacă nu cumva s-a răzgândit, dar Ica a răspuns că e
nestrămutată în hotărârea ei.
-Ei, bine, a spus doctorul, primul lucru pe care trebuie
să-l faci e să renunţi la coadă. O vom
tăia! Fetiţele nu au coadă!
-Tocmai la coadă? A exclamat îngrozită Ica. Ea e cea mai
importantă pentru mine! Cu ea mă agăţ de crengile copacului. Ea mă deosebeşte
de celelalte surate ale mele. Am muncit atâta să am o coadă puternică,
musculoasă si acum să renunţ la ea? nu se poate! Altceva!
-Ar fi necesar e să îndepărtăm tot părul de pe corp.
-Vai! Să renunţ la blăniţa mea? Aşa ceva nu e posibil! Ea
îmi ţine de cald când afară e răcoare, iar când adie vântul, perişorii se mişcă
şi eu mă răcoresc. Ce voi face atunci când suratele mele îşi vor curăţa părul?
Voi sta singură şi părăsită intr-un colţ? Nu, nu vreau!
Altceva!
-Urechile!
-E ceva în neregulă cu urechile mele?
-Sunt mari şi păroase!
-Da! Şi?
-Şi fetiţele au urechile mici, delicate, netede!
-Treaba lor! Eu, cu urechile mele mari, aud cele mai
îndepărtate sunete, le pot mişca în toate direcţiile, nimic nu îmi scapă! Poate
o fetiţă să facă aşa ceva? Nu, nu renunţ la ele! Altceva!
-Altceva…, altceva… Ar mai fi buzele.
-Buzele mele? Ce au buzele mele?
-Sunt prea mari! Se întind pe toată fata! Când le deschizi
se văd toţi dinţii, până la ultimul, cu gingii cu tot!
-Nu e adevărat! Sunt tocmai potrivite! Sunt cele mai
frumoase buze de maimuţă care au existat vreodată în grădina zoologică!
Si deodată maimuţica începu să se smiorcăie:
-Vai! nimic nu-ţi place la mine! nici coada, nici părul
care îmi acoperă trupul, nici urechile, nici dinţii! Sunt o maimuţa chiar aşa de urâtă?
-Ba! eşti o maimuţică foarte frumoasă! Dar ai uitat? Tu ai
vrut sa fii fetiţă! .
-Ştii ce? Nu mai vreau să fiu fetiţă! Îmi place coada mea,
sunt mulţumită de blana mea, am cele mai frumoase buze şi urechi din lume! M-am
obişnuit să fiu maimuţă ! E foarte bine aşa!
foarte vizuala :) Petra s-a dus imediat sa deseneze povestea :)
RăspundețiȘtergere