Ica evadeaza

 ICA  EVADEAZĂ

Deşi renunţase la ideea de a deveni fetiţa,  Ica era la fel de fericita când, în faţa cuştii ei, se opreau copiliţele acelea minunate care îi zâmbeau atât de frumos şi care dispăreau apoi sporovăind vesele alături de părinţii lor. Acum o preocupa mai mult lumea în care trăiau ele. De unde veneau si încotro plecau? Şi ce făceau când nu se opreau în faţa cuştii cu maimuţe? Totul părea atât de misterios şi , în acelaşi timp, atât de plin de farmec. Lumea aceea din care veneau ele trebuia să  fie minunată, pentru ca numai într-o astfel de lume erau rochiţe, pantofiori, chicoteli, floricele, banane si portocale de aruncat, mingiuţe colorate, bomboane, ciocolată si zahăr. Bineînţeles că vizitatorii nu aveau voie sa ofere mâncare niciunui animal de la Zoo. Ica ştia asta. Erau avertizări pretutindeni! Nu ştiu, însa, cum se făcea, că, în faţa maimuţelor, toată lumea uita de interdicţie şi aici ploua cu dulciuri şi fructe.

Când se apropia seara, grădina zoologică se închidea. Vizitatorii plecau şi se aşternea liniştea. Animalele se odihneau după agitaţia zilei. Acum Ica putea să se gândească  şi să viseze în voie la lumea de afară.

Din cuşca  spaţioasa şi confortabilă  privea copacii plini de frunze care îşi legănau coroanele în adierea vântului cald al verii. Gratiile o împiedicau să plece, să cutreiere lumea de afară, dar , în acelaşi timp, o şi apărau. Oare  ce s-ar fi întâmplat daca  mulţimea aceea  de oameni mari şi  de copii s-ar fi apropiat de ea toţi  în acelaşi timp, dacă toate mâinile acelea întinse printre gratii ar fi atins-o deodată? Îşi amintea cum , într-o după-amiaza, un puşti  părea  că adormise lipit de gratii. Avea ochii aproape închişi si respira încetinel, încetinel. Tocmai de aceea Ica s-a apropiat  de el să-l privească mai îndeaproape. Nu părea cine ştie ce. S-a uitat la el câteva clipe, apoi s-a întors cu spatele. Mare neglijenţa! Haţ! Puştiul a întins brusc mâna, a prins-o de coadă şi  a tras. Ica a  ţipat de durere, dar băiatul nu i-a dat drumul. Disperată, s-a întors , a şuierat , a mârâit ameninţător . Băiatul ţinea cu îndârjire de coada ei. Atunci Ica s-a  repezit să-l muşte. Numai aşa  a scăpat. De atunci a învăţat ca nu e bine să te apropii prea mult de oameni, deşi , ca să fim sinceri, Ica nu prea se temea de ei.  Păreau cam neajutoraţi. In primul rând Ica nu-şi putea imagina cum se descurcă ei fără coadă! Cum să te agăţi de crengi şi să te legeni fără ea?  Şi cum să-ţi menţii echilibrul  când faci salturi ameţitoare de la  o creangă  la alta sau de la un copac la altul. De fapt nu văzuse niciodată vreun om căţărat în vreun copac, deşi fusese foarte atentă. Nici nu ştia de ce au ei nevoie de copaci. Poate ca seara, când se face întuneric, se urcă şi ei în copaci şi dorm acolo! Altfel de ce i-ar ingriji atâta? Fiindcă Ica ştia foarte bine că oamenii au mare grijă de copaci, ca îi iubesc şi ca cei care le provoaca răni sunt aspru certaţi.  Apoi oamenii nu erau în stare să-şi folosească mâinile pentru mers! De aceea se deplasau aşa, drepţi,  ca nişte prăjini umblătoare, dar mult mai încet decât o maimuţă!  Şi când trebuiau să-şi schimbe direcţia erau aşa de greoi! Ce să mai vorbim despre felul  încet şi lipsit de îndemânare în care mâncau! Dacă şi-ar fi folosit şi picioarele  bineînţeles ca nu ar mai fi pierdut atâta vreme ca sa se hrănească! Dar ei îşi păstrau lăbuţele "împachetate" în fel de fel de încălţari. Poate le păstrau pentru alte treburi, Ica nu ştia! Odată, însă, văzuse o mama care îşi descălţase copilaşul obosit. Când i-a scos şi şoseta Ica  a rămas uimită! Degetele erau albe ca miezul unui măr şi atât de mici! De aceea, probabil , nu puteau să mănânce cu ele!

Şi , pe urmă, unde trăiau ei? Aveau şi ei cuşti? Aveau surate? Ascultau de cineva? Cine le aducea mâncarea pe care o împărţeau cu maimuţele atunci când veneau în vizită? De unde aveau hainele acelea colorate?

Ica avea nedumeriri şi în legătura cu alte animale despre care ştia sau bănuia ca trăiesc în apropiere. Maimuţele se învecinau cu  papagalii si cu leii. Distanţa dintre cuşti era foarte mare, Ica nu putea zări gratiile celorlalte cuşti, dar , uneori, dimineaţa, devreme, dacă se căţăra pe bara cea mai de sus din stânga, zarea, printre frunzele verzi, străfulgerări galbene si albastre de aripi.  Bineînţeles ca  auzea si glasurile lor , stinse de depărtare. Papagalii spuneau cuvinte omeneşti cu voci de păsări. În partea dreaptă a cuştii se ducea mai ales după-amiaza. Acolo se auzea, uneori, glasul cutremurător al regelui  care înfiora  pe toată lumea, indiferent dacă era mânios, vesel sau plictisit. Seara, târziu, când lumina se făcea fumurie, când aleile erau pustii, înainte ca somnul si întunericul să se aştearnă, se auzeau şi alte glasuri de animale. Cine striga atât de răguşit? Şi cine mormăia plictisit? Cine lătra scurt şi ameninţător? Si cine răspundea cu un urlet? Dar cine  trimitea  spre ceilalţi ţipete care se rostogoleau rotunde şi săltăreţe ca nişte hohote? Ica se gândea ca numai  afară, dincolo de gratii , putea găsi răspunsurile la toate întrebările care o frământau! În concluzie trebuia să iasă din cuşcă! Uşor de spus, greu de făcut! Cuşca era tot timpul închisă.  Îngrijitorii  o deschideau zilnic, e drept, când aduceau mâncarea, când făceau curat, când venea medicul veterinar, dar o închideau repede la loc şi, când plecau, o verificau cu grijă. Slabe speranţe să profite de pe urma neglijenţei îngrijitorilor! Totuşi trebuie să găsească o soluţie.

Ica  se frământă şi se frământă zile şi nopţi in şir. I-a pierit şi somnul! Noaptea imaginează evadări, iar ziua moţăie. Iei era să cadă de pe o cracă! Toate suratele au râs de ea. Una a întrebat-o dacă nu e bolnavă

Da!!! Asta e ideea salvatoare! Dacă e destul de bolnavă, medicul veterinar, cu care se înţelege atât de bine, o să o ducă la dispensarul Zoo să o consulte mai amănunţit. Acolo sunt o mulţime de aparate care îţi vad trupul pe dinăuntru. E şi un spital Zoo, dar Ica nu vrea să ajungă acolo, pentru că pacienţii stau în cuşti mititele şi sunt în permanenţa supravegheaţi! De fapt, nu e deloc bine să fii cu adevărat bolnav! Cum să pleci aşa în lume? Ica vrea doar să se prefacă bolnavă! Asta înseamnă să se lase de vreo câteva ori să cadă de pe vreo creangă mai joasă a copacului lor fără frunze şi să aibă grijă să nu se lovească prea tare. Imediat vor bănui că are o boală gravă. Nici o maimuţa sănătoasă nu cade din copac, ci sare sau coboară!

 Zis şi făcut! Ica  a căzut într-o  zi de doua ori si în alta zi de cinci ori! Evident ca a avut grijă ca asta să se întâmple când erau de faţă şi îngrijitorii.  Cu cât cădea mai des, cu atât stătea mai mult întinsă si se ridica mai greu. Îngrijitorii au chemat medicul, acesta  a luat-o şi a dus-o la dispensarul Zoo.   Apus-o cu grija pe un fel de masă, şi fiindcă părea epuizată de boală, nu i-a făcut nici o injecţie înainte de a descoperi ce are. Icăi ii era teama de injecţiile adormitoare care se făceau animalelor agitate înainte de a fi consultate. De aceea ea s-a străduit să fie cât mai liniştită. Acum nu mai urma decât să găsească momentul potrivit să fugă! Medicul s-a întors să aducă un aparat de văzut sau de ascultat. Pe Ica asta nu o mai interesa. Ea  a coborât tiptil de pe masă, a ajuns într-o clipă la uşa pe care a deschis-o rapid, atârnându-se de clanţă cu coada şi a zbughit-o afară.

Aici-nenorocire! Afară nu era afară! Era tot înăuntru! Mai multe coridoare se întindeau în direcţii diferite! Pe care să apuce?  A luat-o pe cel care părea mai lung şi mai liniştit !Voia să aibă timp să se gândească în timp ce fuge!

 Coridorul era nu numai lung, ci şi întortocheat. Un adevărat labirint!  La dreapta, la dreapta , iar la dreapta! Ica s-a gândit sa fie consecventă si să o ia mereu la dreapta, ca, în cazul în care va trebui să se întoarcă , să poată să o facă  fără complicaţii, luând-o la stânga! Dar , altă nenorocire se apropie!! Din faţă se aud paşi! Ica zăreşte o uşă întredeschisă şi intră!  Ajunsă înăuntru, se opreşte înspăimântată în spatele uşii  pe care tocmai a închis-o. Cine credeţi că se afla  acolo, închis intr-o cuşculiţă pentru animale bolnave? Tocmai leul, regele animalelor!

 Ica şi-a ţinut cu grijă răsuflarea  şi asta a împiedicat-o să scoată vreun sunet, căci ele, maimuţele sunt cu atât mai gălăgioase, cu cât simt mai multă teamă! A închis  şi ochii pentru ca leul să dispară cu cuşcă cu tot! Apoi, ţinându-se cu o lăbuţa de gură, ca să împiedice orice zgomot să iasă, i-a deschis încetişor, dar leul era tot acolo!  Ica a observat, cu toată spaima care o stăpânea, ca şi leul ţinea ochii închişi.

 Te pomeneşti că şi lui îi e frică de mine, gândi ea.  Nu-mi prea vin să cred, îşi continua gândul maimuţica, nu  are de ce! Noi putem sa amuzăm, să enervăm, să plictisim, dar n-am auzit ca o maimuţă să înspăimânte pe cineva! Ica ascultă atentă  respiraţia adâncă si regulată. Aha!. Leul doarme! Leul doarme! Leul doarme! Nu-i e foame!

 Ica se linişteşte. Îndrăzneşte să respire şi ea uşurată! În aceeaşi clipă aude  cheia răsucindu-se în broască.  Hait! E încuiată înăuntru, împreună cu un leu ! Şi fereastra are gratii, deci nu poate să   iasă! Tare departe  a ajuns, ce să zic! Zău dacă meritase atâta efort şi risipă de imaginaţie! Ica era dezamăgită de ea însăşi! Partea bună a situaţiei, căci maimuţele  văd întotdeauna părţile bune ale lucrurilor rele, e că leul e în cuşcă şi doarme. Până se trezeşte, poate că lucrurile se schimbă! Şi Ica se hotărî să aştepte.