LEO

                                               LEO

           

Leo,   de la Leonard. Acesta  din urmă era numele adevărat al celui ce stătea întins în cuşca din faţa Icăi, amorţit, ameţit şi somnoros. Îl duruse piciorul stâng din spate aşa de tare, că nici nu mai putuse să atingă pământul cu el. Avusese o rana mica, dar care se infectase. Doctorul o curăţase şi acum era pe vindecate. Îi mai făcea câte o injecţie de adormit ca să-l poată consulta în linişte. In timpul somnului visase că era mic şi că trecea în goană printre ierburile înalte ale savanei alături  de mama  şi de fratele lui. Era dimineaţă, era soare, era cald şi ierburile se mişcau, iar ei se ţineau cu greu pe urmele mamei, care nu alerga chiar din toate puterile. Apoi fuga a contenit şi ei s-au oprit la umbra rară a unui tufiş mai înalt. Acolo, în mijlocul teritoriului pe care vânau ei, îi aştepta tatăl. Avea o coamă impresionantă, iar răgetul lui te făcea să te cutremuri. Nu degeaba era recunoscut ca rege al tuturor animalelor. In ciuda faptului ca îi era foame, Leo se simţea tare bine. Nu avea un motiv special. Tot ce se găsea în jurul lui contribuia la starea aceea plăcută, când ştii că nimic rău sau neplăcut nu ţi se poate întâmpla: coama  maronie, bogată a tatălui, blana  cu reflexe aurii a mamei, zbenguielile şi miorlăiturile fratelui său care încerca să imite răgetul regelui , mişcarea  domoală a aerului. Era pur şi simplu fericit. Când visa, starea de fericire se prelungea şi după trezire, dar acum fusese risipită de amintirea momentului când fusese capturat.

            Aici, la Zoo mai erau şi alţi lei cu care Leo împărţea un habitat anume construit, dar ceilalţi se născuseră aici sau la alte grădini zoologice. Doar el respirase aerul preriei, doar el se născuse în libertate, doar el ştia cum e să fii vânător  şi vânat . Cu adevărat, el nu vânase niciodată, dar îi  văzuse vânând pe părinţii săi şi fusese un învăţăcel atent. Teritoriul pe care trăiau ei patru era impregnat cu mirosul tatălui lor, pentru ca niciun alt animal să nu  cadă în greşeala de a le încălca spaţiul de vânătoare.  În ziua aceea tatăl vânase o gazelă care ,din cine ştie ce motive, rămăsese în  urma turmei. A urmărit-o neauzit câteva minute, apoi, când a fost destul de aproape şi gazela i-a simţit mirosul, a pornit pe urmele ei într-o goană ameţitoare .  A ajuns-o, a doborât-o dintr-o lovitură. După cum era obiceiul,  tatăl s-a înfruptat primul din vânatul doborât, pentru că el trebuia să-şi recapete energia după efortul depus. Ei doi, fraţii, însoţiţi de mamă  au stat răbdători şi respectuoşi la o oarecare distanţă. Când tatăl s-a săturat , s-au apropiat şi ei. Era gustoasă carnea şi aromată, avea în ea seva vieţii, nu ca mortăciunile pe care le mănâncă acum şi care îi sunt puse sub bot de îngrijitori!

            Nu apucaseră să se sature când au auzit uruit de motoare apropiindu-se în mare viteză. Într-o clipită câteva camionete uşoare pline de oameni înarmaţi au fost lângă ei. Au luat-o la fugă, dar hrana cea gustoasă înfulecată cu lăcomie le moleşise mişcările. S-au auzit doua detunături. Tatăl a căzut brusc, mama s-a rostogolit în faţa şi a încremenit cu ochii către tufişurile din apropiere care le-ar fi asigurat scăparea.  El arămas încremenit  pe loc. Oamenii s-au apropiat , L-au înconjurat, au râs, au zis ca cât o psică . Leo a mârâit, şi-a  arătat colţii, dar ei nu s-au speriat. Fratele lui a reuşit să scape. A luat-o la fugă. Vânătorii n-au vrut să-şi irosească gloanţele  pe un pui. Nu valora nimic mort. Pe Leo l-au luat, l-au băgat într-un sac, l-au trântit într-o camionetă .A început atunci călătoria spre o alt fel de lume şi de viaţă.