Pam-ursul brun

Toată lumea îi zicea Pam, dar pe el, de-adevăratelea, îl chema Pamfil. Pam e mai scurt şi parcă se potriveşte mai bine cu trupul lui mare şi greoi, cu labele uriaşe, cu blana deasă, maronie, cu ochii negrii, strălucitori ca doi tăciuni. E cel mai vechi prieten al lui Leo. S-au  întâlnit în cala unui avion cu încărcătură specială: animale pentru un circ dintr-o ţara europeană. Leo venea din savana. Pam venea din Carpaţi. Erau doi pui mici cât nişte ghemotoace  şi tare speriaţi. Fără familiile  lor, rupţi de lumea pe care o cunoşteau, neştiind spre ce se îndreaptă.

            Ultima amintire clară pe care o are Pam despre viaţa lui de urs sălbatic este legată de gustul şi culoarea zmeurii.

Era prima dată când Pam  mergea să mănânce zmeură. Mama le spusese încă de ieri lui şi surorii sale, pe care o cheamă, evident, Pamela, că s-a copt zmeura şi că îi va duce la zmeurişul de la marginea pădurii.  Cum în lumea urşilor bruni carpatini nimic nu se face la întâmplare, mama îi pregătise atent pentru această experienţă. Le spusese, în primul rând, că vor ieşi pentru întâia oară, din spaţiul apărat de copaci al pădurii, la loc deschis, în "tăietură", căci acolo e locul prielnic zmeurişului ,acolo e mai multă lumină, mai mult soare. În timp ce se vor înfrupta din zmeură, blana  lor va înmagazina căldura necesară hibernării de peste iarnă, căci  de când se lasă frigul , urşii se retrag în bârlogurile lor, unde dormitează până la  venirea primăverii. În tot acest timp, nu mănâncă nimic, consumând rezervele de energie acumulate vara din zmeura, miere, furnici, mai cate o oaie sau miel, căci ursul se hrăneşte cu  de toate, ca omul! De aceea, dacă eşti urs, nu trebuie să fii mofturos, căci principala ta grijă este să acumulezi grăsime vara, ca să poţi posti iarna! Oricum, nu e cazul unor mofturi cu zmeura, pentru că ea e ceva delicios! Când un urs se apucă de mâncat zmeură, uită pe ce lume se află şi atunci dă de necaz!! Aşa că trebuie să fie foarte prudenţi şi , înainte să se apuce de mâncat, să privească în jur cu atenţie, să asculte zgomotele pădurii.

Pam şi Pamela s-au mirat foarte mult de asemenea vorbe, căci mama lor nu era vreo fiinţă firavă , slabă de înger, ba dimpotrivă, nu exista în pădure animal care s-o întreacă în forţă! Chiar  şi la minte era destul de ageră, poate doar vulpea putea să i-o ia puţin înainte în privinţa asta .Au întrebat-o deci:

-Ce animal e in stare să ne facă noua rău, mama? Nu eşti tu cea mai mare şi cea mai puternică? De cine te temi?

-Mă tem de om!

-E mai tare omul decât tine? (cei doi ursuleţi nu văzuseră niciodată vreun om)

-Nu e mai tare, în luptă dreaptă îl dobor, dar e mai viclean şi se ajută de  arme ! Aşa ca mâine fiţi atenţi, nu vă depărtaţi prea mult de mine! Şi lor le e frică de urşi, de puterea lor, nu vă pierdeţi cu firea, dar fiţi prudenţi!

Astfel pregătiţi cu sfaturi, după un somn bun, dimineaţa au pornit la drum spre zmeurişul de la marginea pădurii.

Poiana era largă, plină de soare. Roua se uscase deja. În rugul imens care o înconjura, bobiţele roşii, catifelate îşi răspândeau aroma dulce. Crengile aveau ţepi mici şi deşi, dar blana urşilor e groasă şi îi apără de împunsături. Ursoaica îşi aşează puii în faţa rugului plin de zmeură şi le dă ultimele instrucţiuni, apoi se pun toţi pe mâncat! Pam este în culmea fericirii: zmeura e atât de bună! Are un singur defect, e prea mică! Nu reuşeşte să bage în gură destul de multe boabe ca să simtă cât mai multă aromă. Pam grăbeşte ritmul, mai înghite şi frunze. Descoperă că în combinaţia asta, gustul bobiţelor e mai pronunţat. Iată, încolo, spre capătul din stânga, boabele par mai mari, mai cărnoase, mai roşii. Pam o depăşeşte pe Pamela, lăsându-i un spaţiu larg de cules, şi se duce câtre   capătul din stânga al rugului, mai plin de soare şi de fructe. Acolo pădurea e tăiată în lung de un drum forestier. Mama a rămas undeva în dreapta, mai aproape de Pamela. Ei, da, zmeura asta mare, coaptă n-o s-o împartă cu nimeni! Pam înfulecă de zor, nu mai vede şi nu mai aud nimic altceva decât zmeură!

Din stânga, pe drumeagul ce taie pădurea, apar nişte oameni. Nu sunt mulţi, vreo şase-şapte Vorbesc şi râd între ei, dar nu prea tare. Frunzele moi sau depărtarea  le stinge glasurile. Au în mâini coşuri de nuiele. Au venit la cules de zmeură! O căruţă îi aşteptă după cotitură, la marginea unei alte poieniţe. Caii, lăsaţi în grija unui copilandru,  pasc, bucurându-se de iarba proaspătă.

Oamenii s-au apropiat de zmeuriş. Încep culesul. Printre ei sunt şi câţiva copii mai mărişori. Înainte de a pune zmeura în coş, ei se bucură de gustul plin şi aromat. O înghit cu aceeaşi plăcere ca şi Pam. De fapt, fără să ştie, oamenii şi Pam se îndreaptă  către acelaşi punct .Ce se va întâmpla când se vor întâlni?

Între puiul de om şi puiul de urs mai sunt acum doar un braţ de crengi pline de frunze verzi şi de bobiţe roşii. Unul întinde o mânuţă albicioasa spre cea mai încărcată crenguţă. Celălalt îşi îndreptă lăbuţa acoperită cu blană către aceleaşi fructe dulci şi zemoase. După o clipă, se ating. Privirile omului şi ale animalului se întâlnesc. Amândoi încremenesc. Glasurile le-au pierit de spaimă. Nu îndrăznesc  să mişte, nici să respire măcar! Răgazul este scurt cât vârful ascuţit al unui ac cu gămălie!

Puiul de om reacţionează primul. Ştie că ce vede e un ursuleţ. E mai aproape de ai săi. Strgă:

-Un pui de urs! Un pui de urs! Ceilalţi se apropie în grabă!

-Repede! Să-l prindem!- Zice unul

E primul lor impuls. Îl ascultă. Pot să aibă în stăpânire un animal sălbatic! Deocamdată nimeni nu se întrebă de ce să-l prindă sau ce să facă cu el după ce îl prind! Cineva scoate de pe fundul unui coş un sac, îl îndeasă repede pe capul ursuleţului şi gata! Pam e prins în capcană!

Ursoaica simţise pericolul: zgomotul, mirosul străin. Puii se aflau departe de ea , în direcţii opuse, de aceea a şovăit o clipă. Asta le-a dat timp oamenilor să fugă. Când i-au auzit mormăitul teribil, au înşfăcat sacul în care era prins Pam şi au luat-o la sănătoasă. Salvarea lor a fost căruţa aflată la marginea drumeagului. Au reuşit să urce în ea. Caii, înfricoşaţi  de ursul ce venea furios din spate, au alergat mâncând pământul, lăsând în urmă primejdia.

Pam stătea ghemuit în sacul cu miros neplăcut. De abia mai putea să respire. Tremura. Nu de frig. De frică. In scurtul răstimp care trecuse de la momentul întâlnirii cu puiul  de om, Pam înţelesese o mulţime de lucruri: de ce mama lui se temea de oameni , cu toate că acestia erau nişte fiinte firave, ce însemna viclenia omului. Se întreba: ce au de gând să facă oamenii cu el?

            Când pădurea a rămas în urmă, Pam a fost scos din sac. Acum respira în voie, dar nu se putea mişca, fiindcă îi fuseseră legate picioarele. Imediat au început discuţiile.

            -Ce-o să facem cu el?

            -Trebuie să-i dam să mănânce!

-Ce mănâncă urşii?

-Unde o să-l culcăm?

-Trebuie legat,altfel fuge!

-Să-l dresăm, să joace!

-Moşu-meu avea un urs care juca. Colinda cu el sate şi câştiga bani frumoşi!

-Cand era asta?

-Acum o sută de ani!

-Uite aşa era cântecul:   Joacă bine,

Moş Martine,

Că-ţi dau pâine

Cu măsline!

- Vezi, asta mănâncă urşii: pâine cu măsline!

-Du-te d- aci, că mănâncă orice! Ăsta e mic! Mănâncă şi lapte!

-Atunci îl culcăm cu vaca!

-Ce , eşti nebun? Dacă îi miroase vacii a urs, se sperie şi-i seacă laptele!

-Atunci îl culcăm cu tine!

-Taci din gură! Mai bine zi cum îi învăţa pe urşi să joace!

-Îi  cânta ursului cântecul de ţi-l zisei şi, în timpul ăsta, îl punea să meargă pe jăratec. Bietul urs îşi ridica labele , că jăratecul ardea, de, ca focul! Cum se ridica aşa de pe un picior pe altul, părea că dansează. Pe urmă, bietul de el, îşi ridica labele ritmic numai când auzea cântecul!

-Nu vă las să chinuiţi animalul!

-Las' că nu-l chinuim! Da` de ce l-aţi luat,fraţilor, din pădure?

-Mai bine-l ducem înapoi, lângă mama lui!

-Dacă intrăm înapoi în pădure, ne omoară ursoaica!

-Îl lăsăm la marginea pădurii?

-Şi dacă îl găseşte vreun animal mai mare şi-l omoară?

-Acum avem urs; să vedem ce facem cu el!

-Îl vindem!

-Cum? Cui?

-Dăm anunţ la ziar!

Ascultându-le vorbele, ursuleţul îşi dădu seama  că nici ei nu ştiau de ce îl luaseră din pădure, de lângă mama si sora lui, iar spaima lui crescu în faţa acestor fiinţe care săvârşesc fapte ce nu le sunt de trebuinţă.