Catelul care nu stia sa latre

CĂŢELUL  CARE  NU ŞTIA SĂ LATRE

 

 Era un catel: un caine tanar, nici prea mare, nici prea mic, nestiutor inca in ale vieţii. Trăia într-o ogradă, singurul din neamul său, de-a valma cu multe alte animale şi păsăreturi de curte. Stăpânul îl gasise într-o dimineata, trecuse ceva vreme de atunci, abandonat la marginea drumului. Atunci era doar un căţeluş. Scâncea de foame.  Omu´ l-a cules din praful albicios şi l-a dus acasă. S-a gândit că o să crescă şi o să-i păzească gospodăria pe care abia o întemeiase. I-a făcut o cuşcă  nouă şi albă, din lemn şi a aşezat-o mai într-o parte, aproape de coteţul găinilor. I-a pus înăuntru şi câteva paie proaspete ca să nu-i fie răcoare noaptea. Nu l-a legat în lanţ, l-a lăsat liber să cunoască tot ce era în ogradă şi i-a spus: îţi dau hrană, te las liber, dar trebuie să păzeşti tot ce vezi aici. Şi-a facut mâna roată. Căţelul a scâncit şi a adormit imediat. Avea burtica plină de laptele pe care gospodarul tocmai îl mulsese de la vacă.

 Zilele au trecut, la fel şi nopţile, căţeluşul  a devenit căţel, a cunoscut pe rând toate vietăţile ogrăzii. Cu unele a devenit chiar prieten. De pildă cu porcul. Era atât de mare şi atât de liniştit. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea dormind sau dormitând.  Când se apropia ora mesei, însă, era întotdeauna în picioare şi feresca sfântul să fi intârziat stăpanul cu hrana, că făcea un tărăboi aşa de mare, încât  te înspăimânta .Scotea nişte sunete ascuţite şi dese, se plimba furios, lovea cu râtul în toate părţile, apoi îl ridica în sus şi scotea un guiţat deznădăjduit, revoltat, plin de reproşuri: voi mâncaţi şi vă săturaţi, iar eu stau aici şi mor de foame, ajutor, ajutor, ajutor, vreau să mănânc! Când , în sfârşit, mâncarea îi era adusă, înfuleca totul cu lăcomie, stropea în dreapta şi în stănga.Nu trebuia să te apropii de el atunci. După ce se sătura, era din nou liniştit. Când avea câte o nedumerire legată de orânduiala din ogradă,  lui îi cerea lămuriri căţelul, pentru ca pe el îl găsea veşnic în acelaşi loc, şi, chiar dacă avea ochii închisi, îi răspundea întotdeauna. Grohăia şi ofta, dar căţelul ştia că asta nu e un semn de supărare. De aceea, când s-a ivit primul necaz, la el a căutat sprijin.

Iată cum a fost. Intr-o noapte, de coteţul găinilor s-a apropiat o vietate ciudată. Avea un miros care nu semana cu  al niciuneia dintre animalele sau pasările ograzii, o coada lungă şi stufoasă, ochi strălucitori, bot ascuţit şi glas mieros. Căţelul s-a ridicat în picioare.

-Vai, te rog nu te deranja, căţelule dragă, sunt doar în trecere, nu-i nevoie să latri ca să mă anunţi! Voi trece săptămana viitoare să discut cu stăpânul tău, te rog chiar să-i spui asta mâine dimineaţă!

Bietul căţel! A înţeles repede ca se afla faţă în faţă cu o vulpe şireată, bănuia că minte, simţea că trebuia să facă ceva, dar nu ştia ce. A sărit curajos, s-a avântat spre ea, dar cumatra l-a pleznit cu coada ei stufoasă şi căţelul s-a rostogolit cât colo. Din gâtlej i-a ieşit  un sunet sugrumat ca  scârţâitul unei uşi cu balamalele ruginite.

-Ha, ha, un caţel care nu ştie să latre! Ce noroc pe capul meu!

Din acel moment, vulpea nu i-a mai dat nici o atenţie. S-a intors spre coteţul găinilor, a deschis portiţa cu labele din faţă, s-a băgat înăuntru şi a iesit cu o găina în botul ei cel ascuţit. Dar larma facută de cocoş si de suratele înspăimantate ale găinii ghinioniste l-au trezit pe stăpan  care a pus-o pe fuga  pe cumatra hoţomană. Supărat , s-a intors spre căţel şi i-a zis:

-Tu ce păzeşti aici? De ce nu ai lătrat? Un câine care nu latră nu păzeşte ograda stăpanului şi nu merită hrana! Dacă nu latri, am să te duc de unde te-am luat!

            Ei, da , asta trebuia să facă! Să latre! Dar cum? Nu ştia cum! Atunci s-a dus la prietenul lui, porcul, i-a spus necazul ce a dat peste el şi l-a întrebat:

            -Tu ştii cum se latră?

            -Bineînţeles! I-a răspuns porcul.

            -Spune-mi şi mie!

            -Groh, groh, groh!

            -Ce "Groh, groh, groh"? a intrebat nedumerit căţelul.

            -"Groh, groh, groh", aşa se latră.

            -Pai, aşa faci tu!

.           -Aşa latră şi câinii! I-a spus porcul plin de siguranţă!

Căţelul se plimba acum prin ogradă exersând lătratul aşa cum îl învăţase porcul: groh, groh, groh! Dupa colţul casei se întalneste cu pisica. Ea îi aruncă o privire dispreţuitoare şi zice:

-Vai, ce căţel prost! Se plimba pe aici făcnd ca porcul! Crede că o să ma sperie! Mai bine s-ar lăsa păgubaş şi ar lătra ca toţi câinii!

Căţelul îi răspunde:

-Păi asta fac:latru!

-Ba nu latri! Grohăi!

-Dar tu ştii cum se lartă? Întreabă cu speranţă căţelul?

-Sigur ca ştiu!

-Cum?

-Uite aşa: miau! miau! miau!

Căţelul se plimbă mai departe lătrând aşa cm l-a învăţat pisica. Dincolo de gardul ogrăzii pasc doi măgăruşi. Îl aud şi, ridicându-şi capetele, fără să se oprească din mestecat,  se uită curioşi printre uluci după el:

-Ia uite, un căţel care şi-a pierdut minţile şi se crede pisică! Te pomeneşti că vrea să prindă şoareci!

            -Nu mă cred pisică şi nu vreu să prind şoareci, li se adresează căţelul jignit!

            -Atunci de ce miauni ca pisicile?

            -Eu nu miaun! Eu latru!

            -Nu aşa se latră!          

            -Dar cum? Mă învăţaţi şi pe mine?

            -Cu dragă inimă ,îi răspund binevoitori măgarii şi , intinzându-şi gâturile rag :Iha! Iha! iha!

            -Ei, da.,asta-i cu totul altceva, un strigăt plin de forţă, impresionant, se potriveşte mai bine cu firea unui câine, îsi zice căţelul. Miau, miau  era prea moale, prea  pufos! Porneşte iar in pas vioi repetând noul lătrat. Iese din curte şi înconjoară toată proprietatea stăpânului  în fugă, mândru de sunetul glasului său. Alături o gâscă îşi fereşte bobocii din calea lui şi le sâsâie grăbită:

            -Sunt gâscă bătrăna si aşa ceva n-am mai pomenit! Se duce de râpă ograda! Iar stăpânul nu ia nici o măsură! Vai, dragii mamei, în ce curte v-a fost hărăzit să trăiţi! Ia priviţi! Un căţel care rage!Mai lipseşte un porc ciripitor care să dea din aripi!! Te pomeneşti că mâine, poimâine, noi, gâştele o să începem să vorbim ca oamenii, nu degeaba suntem  considerate cele mai deştepte vietăţi!

Câinele se opreşte brusc. In ogradă gâstele erau considerate cam prostuţe: făceau multă gălagie, sâsâiau din te miri ce, ciupeau cu ciocurile lor lungi şi portocalii copiii şi stăpânul se supăra pe ele, le dadea afară din curte şi le primea inapoi doar seara. Nu ştia că erau şi încrezute! Acum gâsca asta bătrână se lega de prietenul lui, porcul. Cum o să zboare, când e aşa de mare şi gras? Oare merită să intre în vorbă cu ea? Să o întrebe de ce e nemulţumită de lătratul lui?O să o ia cu binişorul.

-Bună ziua, doamnă gâscă!

-Bună să-ţi fie şi ţie inima, căţelulemăgar, sau măgarulecăţel, că nu ştiu cum să-ţi zic! După chip semeni a căţel, dupa glas parcă ai fi măgar!

-Sunt  căţel.

-Atunci de ragi ca un măgar?

-Aşa învăţ eu să latru!

-Nu aşa latră câinii!

-Dar cum?

-Uite aşa:ga, ga , ga!

De data asta căţelul o luă agale şi gânditor spre un cârd de oi ce păşte nu departe, intr-un crâng. Repeta icetişor:ga, ga, ga. Nici oile nu aveau o reputaţie pre buna în ceea ce priveşte deşteptăciune, dar caţelul îşi spuse ca nu strică sa le întrebe şi pe ele dac lătratul lui e satisfăcător. Tot gâgâind aşa se apropie de o oaie aflată la margine şi strgă tare:ga, ga!

Oaia sări inapoi, se impiedică în cele patru piciore, căzu se ridică şi fugi behaind.

DE dupa o tufa aparu in fuga un dulau: mare,cu blana alba si deasa, cu ochi stralucitori si bot puternic.  Se repezi spre căţel, deschise fălcile enorme şi tot crângul răsună de sunetul vocii sale grave şi ameninţatoare: HAM! HAM! HAM!

În timp ce o lua la sănătosă spre ograda pe care  o avea în grijă, căţelul nu mai avea nici o îndoială: auzise, în sfrşit, un lătrat adevărat!  

Bunicuta care......

 BUNICUŢA CARE  S-A MICŞORAT PĂNĂ A DISPĂRUT

            A fost odată ca niciodată o bunicuţă care avea doi nepoţei. Erau frumoşi, deştepţi, dar nu erau nici cuminţi , nici ascultători. Ce rost are sa fii cuminte şi ascultător dacă bunicuţa te iubeşte oricum? Bineînţeles că aveau, în parte, dreptate. Doar de ce există pe lume bunicuţe? Ca să iubească nepoţei! Aşa că nu făceau nici un efort ca să se îndrepte, fiindcă ştiau din experienţă că bunicuţa nu te pedepseşte niciodată, iţi face toate prăjiturile şi măncărurile preferate, îţi spune de o sută de ori aceeaşi poveste şi ţi-ar spune-o şi de o sută cinci zeci de ori, doar că te-ai plictisit tu să o mai  asculţi, iţi pune de zece ori masa, pentru că tu mănânci "când ai chef". Ce mai încolo şi încoace, de aia sunt făcute bunicuţele ca să îndeplinescă toate poftele şi mofturile! Asta era părerea celor doi nepoţei! 

            Bunicuţa asta, ca mai toate bunicuţele, era bătrână. Nepoţeii observaseră ceva (v-am spus că erau inteligenţi): chiar dacă, la inceput, bunicile erau relativ tinere, pe măsura ce timpul trecea, ele se făceau tot mai bătrâne. Era ceva foarte plăcut, căci, cu cât se faceau mai bătrâne, cu atât  erau mai îngăduitoare. Dacă, mai înainte, nu aveai voie să te joci cu anumite obiecte din casă, pe măsură ce trecea timpul, dacă erai destul de insistent, bunicuţa obosea si renunţa la interdicţie. Partea proastă era că, odata permisiunea obţinută, nu-ţi mai făcea nici o plăcere să te joci cu obiectul atât de râvnit altădată. Pe lângă acest fenomen larg răspândit, cu bunicuţa despre care vă povestesc s-a întâmplat un  lucru cu totul şi cu totul ieşit din comun. 

          Totul a început într-o dimineaţă, când, ca de obicei, după ce s-au trezit din somn, veseli, odihniţi şi frumoşi, cei doi nepoţei nu au vrut nici să se spele, nici să-şi dea jos pijamalele, nici să mănânce. Ei s-au aşezat în faţa televitorului şi au zis că se uită la desene animate! Televizorul era aşezat, ca toate televizoarele, pe o mobilă suport.  După un timp destul de îndelungat nepoţeii s-au plictisit şi bunicuţa a venit să oprească telvizorul pentru că nimeni nu mai urmărea programul, cei doi copilaşi se băteau cu perne, ţopăiau, strigau, vocile lor se amestecau supărator cu cele ale personajelor de pe ecran, iar telcomanda se rătăcise pe undeva, prin cameră. Oprindu-se pentru o clipă din zbenguială, cei doi au observat că bunicuţa lor abia ajungea cu capul până în dreptul televizorului. N-au dat prea mare importanţă faptului, dar, simţind un gol în stomac, au fost de acord că ar fi cazul să manânce. Bunicuţa le pregătise micul dejun care îi aşepta pe masa din bucătărie.

-Vrem să mâncăm în pat! Vrem să mâncăm in pat!

Bunicuţa şi-a dus mâinile la urechi fiindcă ţipetele copiilor o asurzeau!

-Bine, bine! Vă aduc mâncarea în pat! a promis ea. Şi aşa a făcut! Le-a pus farfuriile pe două tăviţe prevăzute cu picioruşe şi le-a adus măncarea în pat, deşi nepoţeii nu erau bolnavi, ba , dimpotrivă, am putea zice că erau sănatoşi tun! Se aflau însă în vacanţă şi bunicuţa voia ca ei să se simtă fericiţi. Nepoţeii ştiau asta. S-au gândit că în momentul acela fericirea lor este să arunce cu feliile de pâine unse cu unt prin pat, să răstoarne ceştile de lapte peste perne, să ungă cerşeafurile cu dulceaţă. Zadarnic îi ruga bunicuţa să fie cuminţi, că ei parcă asurziseră! Când au obosit de atâta tămbălau s-au gândit să ducă  farfuriile murdare la bucătărie.  Le-au pus în chiuvetă. Când bunicuţa s-a apropiat ca să le spele, ce să vezi? De abia ajungea cu capul la marginea ei. Trebuia sa ţină mâinile ridicate sus de tot ca să ajungă la jetul de apă care curgea din robinet. Copiii s-au mirat foarte de asemenea situaţie, însă n-au zis nimic!

Era o zi frumoasă  şi ei voiau să meargă în parc. S-au îmbrăcat şi au pornit. Bunicuţa i-a rugat să nu alerge, să se ţină de mănă, să nu părăsescă trotuarul, pentru că orice om trebuie să respecte anumite reguli dacă vrea să evite pericolele. Ei, însă, au făcut exact invers: au luat-o la fugă sărind când pe trotuar, când pe carosabil, aşa că bunicuţa a rămas mult în urmă, deşi încerca din răsputeri să se ţină după ei. La un moment dat s-au uitat înapoi şi au rămas cu gurile căscate de uimire: bunicuţa lor alerga alături de un câine şi nu era nici cu un centimetru mai înaltă decât el. N-au mai vrut să mergă în parc cu o bunică aşa de mică, fiindcă au considerat că nu le-ar fi fost de nici un folos: nu putea să-i prindă când vin în jos, pe topogan, nici să le împingă leagănul până sus, sus, nici să-i urce pe căluşei. Aşa că s-au întors acasă. Bunicuţa locuia într-un apartament situat la etajul al treilea al unei clădiri. Urcatul scărilor devenise pentru cei doi copii un prilej de întrecere, fiindcă fiecare dintre ei voia să ajungă primul, nu cu vreun scop anume, ci doar aşa de dragul competiţiei şi mai ales pentru că le plăcea cum se agita bunicuţa, încercând să-i oprescă. De la parter au luat-o la fugă, în sus, fiecare încercând să-l oprească sau să-l impiedice pe celălalt să o ia inainte: fetiţa îl îmbrăncea pe băieţel, acesta o trăgea pe surioara lui de rochiţă şi amândoi încercau să pună piedici.  Toate aste se faceau într-o învălmăşeală de reproşuri, de ţipete, de opinteli. Clădirea întreagă duduia, vecinii de pe la celelalte etaje deschideau uşile îngrijoraţe de zgomotele care le tulbura liniştea. În spatele lor alerga bunicuţa, încercând, zadarnic, să-i domolească. Ajunsese de mărimea unui dovlecel. Vocea i se făcuse subţirică, subţirică. Era îngrozită de perspectiva vreunui acccident: ce s-ar fi  întâmplat dacă vreunul din ei s-ar fi împiedicat şi s-ar fi rostogolit pe scări? Sau dacă ar fi cedat balustrada zgâlţâită cu atâta putere de cei doi competitori? Nu îndrăznea să strige ca să nu sporescă vacarmul, aşa ca nu- i rămânea decât să-i roage, cu un glas din ce în ce mai piţigăiat şi caraghios (probabil de teamă) să nu mai alerge şi să nu mai ţipe. Ei se opreau pentru  câteva secunde, între etaje, priveau în jos, spre ea cu ochişorii strălucitori, de bucuria triumfului, daca era vorba  de "primul loc", sau de dorinţa revanşei, daca era vorba de "ultimul loc". Au ajuns, în sfârşit, în faţa uşii, unde au dat de un obstacol neprevăzut: toţi erau acum prea scunzi ca să ajungă la broască şi să o poată descuia. Pâna la urmă, tot bunicuţa a rezolvat problema: i-a pus să-şi scoată puloverele pe care le-a împăturit şi le-a rânduit unele peste altele, i- a descălţat de adidaşi  şi i-a aşezat  deasupra, iar peste ei şi-a pus poşeta; în final, s-a căţarat pe mica platformă asfel obţinută  şi uşa a fost deschisă. Nepoţeii au răsuflat uşuraţi şi au intrat în casă. Se temuseră că vor rămâne tot restul zilei pe scări! Bunicuţa a răsuflat şi ea uşurată, dar din cu totul alt motiv: scăpase de "zona periculoasă" pentru nepoţei, fiindcă, în ceea ce o privea, de abia aici intra într-o "zonă" cu adevărat dificilă.

Cei doi copii şi-au lăsat hăinuţele pe jos, în holul apartamentului. Nici prin gând nu le-a trecut să le pună pe cuier! Asta în ciuda faptului ca li se spusese de atâtea ori ca fiecare să-şi puna lucrurile la locul lor! Păi nu aveau ei bunicuţă!?? Şi ce treabă au bunicuţele, dacă nu să strângă hăinuţele aruncate pe jos de nepoţei! Înfierbântaţi de întrecerea de pe scări, nepoţeii s-au repezit spre colţul jucăriilor. Fiecare avea jucăriile lui, aşezate cu multă grijă, de cine credeţi? Da, aţi ghicit, de bunicuţa! Tot ea le mai şi repara, din când în când, când sufereau câte o stricăciune. Acum însă nu aveau chef să se joace cu ele, ci avaeu chef de luptă! Aşa că au înşfăcat câte una în fiecare mână şi au început să arunce cu ele unul în altul, repetând operaţia asta cu mult entuziastm. Bunicuţa, bineînţeles, iar intră în panică! Dacă se rănesc? Se tot învârte în jurul lor strigndu-le să înceteze! De data asta renunţă şi la şoapte şi la rugăminţi! Ţipă din toate puterile! Numai că vocea de abia i se aude, aşa ca un bâzâit de bondar!  Miraţi de sunetul ăsta monoton, nepoţeii s-au întors spre ea şi ce să vezi? Bunicuţa lor avea statura unui arici! Şi chiar semăna cu un arici, aşa înfuriată!  Copiii nu mai vor să fie deranjaţi! Vor să se joace cum le trece prin minte! Bunicuţa, aşa minusculă cum a devenit , îi sâcâie!  Fetiţa se apleacă şi o culege de pe jos, iar baieţelul deschide uşa debaralei şi o pune pe un raft. În palma lui, bunicuţa  s-a făcut cât un bob de mazăre! Ei, nu-i  nimic, va sta în debara şi se va odihni! Chiar zilele trecute  se văita ea că e obosită!

Şi joaca continuă!

S-a facut seară! Nepoţeii zac în pat epuizati de atâta joacă. Le e cam foame. Şi patul e lipicios de la resturile de mâncare  risipite prin el! Televizorul merge în continuare, desenele se mişca pe ecran, vorbesc, râd, se ceartă, dar nimeni nu le mai dă atenţie. Băieţelul îl opreşte. Se face linişte. Cineva trebuie  să le facă patul şi  să le pună masa. Fetiţa deschide uşa debaralei, dar bunica nu se vede nicăieri, a dispărut cu totul! Fetiţa o caută, o strigă, dar nu-i răspunde nimeni! Vine şi băieţelul, amândoi răscolesc debaraua, dar zadarnic, fiindcă bunica nu se vede, nu se aude! Incetişor, păşind  deodată în vârful picioarelor, fără să ştie de ce, nepoţeii se îndreaptă spre bucătărie, lăsând uşa debaralei deschisă. Poate că bunica îşi va face apariţia. Tăcuţi, deschid frigiderul şi îşi iau ceva rece de mâncare, dar fară bunica, mâncarea nu  are gust. In casă e prea linişte. Copiii simt asta si încearcă să  umple tăcerea:

-Unde o fii bunica?

-De ce nu e aici, lângă noi?

-Când a dispărut?

Nu le place cum sună vocile lor în casa prea goală, aşa că tac din nou. Deşi e vară, li se face dintr-o dată frig. Se îndreaptă spre dormitor, îşi curăţa paturile cum pot, se pregătesc de culcare. Nu le vine să creadă că sunt singuri. Fetiţa  nu crede. Nici băieţelul.

-Poate că bunica nu a dispărut, doar s-a facut atât de mică, încât noi nu o mai vedem, zice nepoţica.

-De ce? Întreabă nepoţelul?

-Poate că nu am fost cuminţi?!

Tac din nou. După un timp se aude vocea dulce, mângâietoare a fetiţei:

-Bunicuţo, nu ne spui o poveste?

-O să fim cuminţi şi ascultători, promite grav şi serios băietelul.

În debara se aude un foşnet slab, ca şi cum o boabă de mazăre s-ar rostogoli de pe un raft. În dormitor copiii simt cum îi învăluie o căldură plăcută. Bunicuţa apare în prag. Deja  a ajuns  cât un dovlecel şi creşte treptat pe măsură ce se apropie. E cât o bunicuţă obişnuită când, ajungând lângă pat, începe povestea:

-A fost odată ca niciodată….

            

O contra-poveste

Sili e o tanara si putin naiva zana care se mutase, nu de mult, intr-o floricica noua, micuta, parfumata, stralucitor de alba. 

Exista tot felul de locuinte spatioase, elegante, stralucitoare, umbrite, intunecoase, infricosatoare, inghesuite, stramte, insorite, umede, uscate. Sunt asa de diferite pentru ca nici zanele nu seamana unele cu altele. Toata lumea stie ca pretutindeni poti intalni o zana buna, o zana rea sau o zana nebuna! (Nu trebuie sa faceti greseala de a confunda o zana rea cu o zana nebuna! S-ar putea sa va coste! E ca diferenta intre a te tunde la zero si a ramane chel pentru tota viata! Asa ca, fiti atenti!)
In general, cele mai multe locuinte ale zanelor stau pe tulpinile florilor asa cum stau apartamentele unui bloc. Parterul e cel mai aproape de pamant, iar ultimul etaj e cel mai aproape de soare. Sunt constructii tip "lacramioara". Exista, insa, si alte optiuni. Poti, de pilda, sa-ti alegi o lalea, un trandafir imperial, un mac, un bujor, o matraguna, o floarea soarelui, un lemn cainesc, o tataneasa... (la urma urmelor, orice zana are nevoie de un loc al ei, fie ca e buna, rea sau nebuna). Cate flori, atatea oferte, numai ca pentru o inflorescenta deosebita, trebuie sa ai si posibilitati pe masura.

Sili isi alesese un ghiocel, o floricica individuala, dar grupata impreuna cu surorile ei in acelasi bulb. Ii oferea intimitate, dar , in acelasi timp, nu se simtea singura. Era delicat, gingas, luminos. I se potrivea intru totul si, cel mai important, si-l putea permite! 

Primul lucru pe care l-a facut Sili dupa ce s-a mutat in noua locuinta a fost sa verifice daca utilitatile sunt platite la zi.
 Imi pare nespus de rau ca trebuie sa inlatur credinta falsa ca zanele, fiind niste creaturi perfecte, nu au nevoie de utilitati! Ele sunt perfecte in raport cu menirea lor: de exemplu, o zana BUNA e bunatatea intruchipata, o zana REA e rea fara intrerupere, Zana Miorlau bazaie toata ziua si toata noaptea, zana Zapezii sta intre zapezi, zana Oilor se ocupa de dorintele si suferintele oilor si asa mai departe. In rest, orice zana are nevoie de caldura, de apa, de lumina. Zanele pot face baie in roua numai vara, fiindca, in mod evident, roua nu se formeaza decat vara. Nici chiar o zana nebuna n-ar iesi in miezul iernii sa faca baie in roua! Iarna nu exista roua, iar zapada e mortala pentru cele mai multe dintre  zane ca si pentru flori.  De altminteri, nici noi, oamenii, nu ne balacim in lacuri, rauri, mari si oceane toata ziua, buna ziua! Iarna stam la caldura, ne imbracam gros ca sa ne protejam de frig!
(Acum o sa ma intrebati:
- Ce fac zanele in timpul iernii, cand florile ingheata?? 
- Asta e o alta poveste! va raspund eu.  Acum trebuie sa ne intoarcem in prezent, la zana noastra  naiva).

Ei, da! Si apa si gazul si curentul electric si cheltuielile de intretinere a bulbului  purtator de clopotei albi erau platite la zi .Sili s-a apucat increzatoare sa-si decoreze locuinta. Primul obiect cumparat de la supermarchetul zanesc a fost un hamac facut din fire de paianjen vopsite in albastru. (E lucru stiut ca zanele dorm numai in hamac) Era rezistent si usor. Sili era foarte mandra de achizitia ei.

Apoi si-a cumparat o cada in forma de ibric (In timpurile de demult zanele si piticii faceau baie in ibric, iar unii se mai si inecau la vremea prunciei, daca nu erau supravegheati de mamele sau de bonele lor). Si-a cumparat si un ibric adevarat pentru ceai, caci zanele adevarate nu beau cafea, dar servesc in fiecare zi ceaiul la ora cinci, dupa moda englezeasca!

Sili s-a agitat o dupa-amiza intrega aranjandu-si periutele pentru aripi, dupa forme si dimensiuni. (Orice zana trebuie sa-si ingrijeasca atent aripile. In lumea zanelor ierarhiile se stabilesc in functie de frumusetea, desimea si stralucirea aripilor).. Sili era inca tanara, dar spera ca aripile ei sa-i ofere, prin ravna cu care le ingrija,o treapta cat mai inalta in societate!

Dupa o baie minunata Sili a adormit leganadu-se fericita in hamacul ei albastru ca cerul.

Dimineata, surpriza: apa calda- ioc! Colac peste pupaza, flacara aragazului refuza sa se aprinda! 
Sili e cuprinsa de o mare nedumerire! Se lasa incet, incet, spre margine ghiocelului ei si priveste afara: in celelalte floricele, crescute din acelasi bulb, suratele ei bat din aripi, plutesc energic, se pregatesc pentru ziua care incepe. Soarele staluceste, totul pare in regula. Sili ia telefonul si suna la intreprinderea care distribuie gazul. II raspunde o voce placuta:
- La noi in calculator, totul e in regula, facturile au fost platite la timp, distributia gazului nu a fost oprita; va rugam sa sunati la intrepriderea care se ocupa de verificarea retelelor de distributie. Indatoritoare, vocea indica si un numar de telefon.

Sili se simte din nou increzatore. Formeaza numarul. O voce amabila:

- Care e problema dumneavoastra.

Sili reia explicatia.

- Noi nu intrerupem furnizarea gazului, spune zana de la verificarea retelelor de distributie. In calculatorul nostru, insa, apare informatia ca la adresa dumneavoastra nu a fost nimeni acasa cand s-au facut verificarile instalatiilor.

- Dar verificarea instalatiilor a fost facut cu alta firma autorizata, am documentele, pot sa le prezint daca e cazul

Cu optimismul ajuns la cel mai mic nivel, neimbaiata si nemancata, Sili insfaca dosarul cu documentele care atesta verficarile instalatiei din ghiocelul ei alb, gingas, plin de lumina. Pentru ca n-a reusit sa-si ingrijeasca aripile se simte jenata. Stralucirea zaneasca a disparut din ochii ei. In zanobus nu se uita nici in dreapta nici in stanga. Parca o apasa tone de praf.

In sfarsit, a ajuns. Sunt niste scari de urcat, dar nu-si foloseste aripile. Sare de pe o treapta pe alta. Ajunge in hol, ia un bon de ordine, se aseaza pe scaun si asteapta. In spatele unor birouri sunt sapte zanofiteri pentru relatii cu publicul. Cinci zane si doi zani. Sili are aproape saizeci de persoane in fata ei. Observa. Este un zanofiter, in dreapta, la biroul numarul 4, de la care toti solicitantii par sa plece satisfacuti. Pare foarte competent. In timp ce vecinul lui a discutat cu un solicitant, el a discutat cu patru. Poate ca toti patru au avut probleme mai simple, Hmm! Situatia se repeta. Ceilalti au un ritm normal. E ceva cu zanofiterul de la biroul nr. 5: se ridica, se mai plimba, iar se ridica, se uita in sus, in sfarsit apasa pe butonul care declanseza chemarea unui alt numar de ordine. Zanofiterul de la numarul 4 se apropie de vecinul sau de la numarul 5 si ii sopteste ceva. Acesta raspunde nepasator:
- Ei, nu pot sa tin minte toate nimicurile si chichitele!
 Sili s-a lamurit. N-ar vrea sa ajunga la zanul respectiv pentru rezolvarea problemei ei.

Ghinion! Numarul ei de ordine apare afisat tocmai la biroul nr 5. Se aseaza pe scaunul din fata. Explica   a treia oara  problema ei: nu are gaz, desi a platit facturile si a facut verificarile la timp..

- Dar de unde stiti ca nu aveti gaz? intreaba zanul

- Pentru ca nu se aprinde flacara de la aragaz! raspunde Sili, simtindu-se mica, mica, de vreo 3 anisori, pierduta intr-un ibric imens, fara mama alaturi!

- Poate este o defectiune la bulbul  central! Sau poate tot orasul nu are gaz, insista zanul.
(Lui Sili ii trece prin minte ca in cladirea  in care se afla e asa de cald, incat iti vine sa-ti dai jos aripile, caloriferele sunt fierbinti, desi afara e chiar placut). Ramane politicoasa ca o zana ce se afla si raspunde: 

- Nu…, fiindca am verificat: celelalte floricele, ghiocei, toporasi, lacramoiare au gaz! Doar la mine e oprit!

- A, da... Pai... si de ce nu-i dati drumul!

- Cum? Ce spuneti?!

- Am glumit!

Sili nu simte deloc nevoia sa rada! Simte niste furnicaturi prin cap, maini picioare. II e frica sa nu se transforme. Isi aduce aminte de bunica ei, care-i povestea intamplari de groaza cu zane transformate in pitigoi, gandaci, gaini si alte celea. Numai ca erau zane care gresisera foarte rau, nesocotisera Legile Zanesti!

Ea e Sili, zana naivilor, si asta vrea sa ramana. N-a gresit cu nimic! Treaba ei e sa stea printre naivi, sa se ocupe de ei si sa-i faca fericiti!! Dupa cum a invatat Sili, naiv nu inseamna nici prost, nici tont!

Sili vrea sa plece de aici! repede!

Primeste un alt numar de telefon de la biroul cu nr 5. Al echipei de interventie rapida! Ei, poate acum se rezolva,  spera ea, ca orice zana a naivilor!

Apare echipa de interventie! Uf! in sfarsit!

Doi uriasi stau la intrare.

- NU aveti gazul oprit. E sigilat contorul!

- AH! De ce? Cine l-a sigilat?

- Noi! Aveti scurgeri de gaz la aragaz si la centrala!

Sili inlemneste. E ceva foarte grav. Totusi- isi aminteste ea, - naiv nu inseamna tont!

- Cum ati constatat ca sunt scurgeri la centrala si aragaz din moment ce inca n-ati intrat inauntru? (S-o fi dat liber la proceduri telepatice, se gandeste ea, si eu nu sunt la curent! Asta-mi mai lipsea, sa ma fac de ras ca o ignoranta!).

- Chemati un instalator sa remedieze defectiunile si apoi va programam pentru desigilare!

Sili are o strafulgerare: precis ce doi sunt intrusi dintr-un alt univers si vor sa distruga lumea zanelor! Nu prin violenta! Ar fi prea simplu! Prin schimonosirea bunavointei, prin deghizarea indiferentei in bun simt, prin inlocuirea increderii cu bascalia. Poate sunt orci?!O!! Dar asta inseamna ca nici fiinta din spatele biroului nr.5  nu era un zanofiter adevarat!
 Cei doi uriasi au disparut. Sili aleaga din nou la telefon. De data asta suna la firma care i-a facut verificarea instalatiei. Cheama instalatorul. Asteapta. Aude soneria Tresare speriata in hamacul ei albastru! 
E din nou dimineata! Se ridica si pluteste lin spre baie! 

Minune! Apa calda curge! Curge si apa rece! Sili pluteste grabita spre bucatarie! Se aprinde si flacara aragazului! Totul functioneaza.!
Sili e o zana perfecta , intr-o lume zaneasca perfecta, unde naivii au o viata perfecta!
Totul a fost doar un cosmar! O contra poveste.

Prima poveste

MAIMUŢA CARE A VRUT SĂ FIE FETIŢĂ     

                                                      

  A fost odată o maimuţică mică si drăgălaşă pe care o chema Ica. Trăia împreună cu suratele ei la o grădină zoologică. Era  mulţumită de viaţa ei. De fapt, nu cunoscuse niciodată alta. Cuşca în care locuia era destul de largă. În mijloc se afla un copac uscat şi cojit,  cu ramuri destul de puternice încât să o susţină pe ea şi pe celelalte maimuţe atunci când  se fugăreau sau când, atârnate de cozile lungi, îşi mâncau fructele dăruite de vizitatori. Dincolo de gratiile de fier zărea arborii plini de verdeaţă. Nu ştia  care e rostul lor. Se gândea cât de incomod trebuie să fie  să circuli în sus şi în jos pe un astfel de pom plin de crenguţe care vin din toate părţile, acoperite cu frunze ce îţi intră în ochi şi te împiedică să vezi clar. Copacul ei golaş i se părea minunat. Puteai să aluneci pe el cu repeziciune, să-ţi demonstrezi forţa si îndemânarea, să-ţi încolăceşti coada de mai multe ori fără să te zgârii sau să te răneşti.

            In fiecare dimineaţă  se trezea o data cu celelalte locatare ale cuştii. Se înviorau plimbându-se de colo până colo. Agitaţia dura până când îngrijitorii aduceau mâncarea. Aroma ei, simţita de departe, o făcea fericită. Se năpusteau toate spre grămada de legume si fructe, dar se opreau înainte de a  le înşfăca, oricât de nerăbdătoare ar fi fost, căci existau anumite reguli şi cine le nesocotea era pedepsit. Exista o anumita ordine şi  trebuia să-ţi aştepţi rândul, altfel te alegeai cu o lovitura de nu-ţi mai trebuia toată ziua mâncare. După ce fiecare maimuţă  îşi lua porţia, se făcea dintr-o dată linişte, căci toate erau  preocupate de gustul şi de aroma  hranei. E drept că trăgeau cu ochiul şi la vecine, iar uneori se iscau certuri violente când vreuna dintre ele încerca să ia  de la vreo surată mai slabă bucata care i se părea mai bună. În astfel de situaţii intervenea cu asprime conducătorul grupului şi imediat se instaura ordinea.

            Venea apoi momentul în care maimuţele îşi făceau  toaleta. Îşi curăţau cu grijă blana  şi dinţii, pregătindu-se pentru cel mai interesant moment al zilei: primirea vizitatorilor. Veneau bătrâni si tineri, bărbaţi si femei, copii. Cu  toţii zăboveau în faţa cuştii cu maimuţe: amuzaţi, curioşi, veseli. Pe Ica o interesau copiii, mai ales fetiţele. Ele  soseau întotdeauna însoţite de părinţi. Se lipeau de gratiile cuştii, se prindeau de ele cu mânuţele. Stăteau la început nemişcate si priveau cu ochi strălucitori, apoi râdeau şi aerul vibra de glasurile lor cristaline, ţopăiau în pantofiorii lor coloraţi, îşi fluturau rochiţele vaporoase. Privindu-le în fiecare zi, în mintea Icăi prinse a încolţi o idee îndrăzneaţă.

           O dată pe lună, maimuţele, ca de altfel toate animalele din grădina zoologică, primeau vizita unui medic veterinar care avea grija de sănătatea lor. Le controla dinţii, gâtul, limba, le asculta bătăile inimii, le măsura amploarea respiraţiei, le încerca forţa şi rezistenţa cozii. Toate stăteau cuminţi şi aşteptau. Când i-a venit rândul, lca şi-a luat inima în dinţi şi  a spus:

            -Domnule doctor, eu nu mai vreau să fiu maimuţa! Vreau să fiu fetiţă!

            -Te-ai gândit bine? A întrebat-o doctorul.

            -Da! A răspuns maimuţica noastră.

            -Dar de ce vrei tu să fii fetiţă?

            -Fiindcă fetiţele sunt frumoase, vesele, strălucitoare.

            -Cât de puternică e dorinţa ta?

          Maimuţica noastră nu prea a  înţeles exact ce vrea doctorul să afle, dar s-a gândit că "puternic" e ceva "de bine ", fiindcă, dacă aveai coadă puternică, nu cădeai din copac, dacă avei trup puternic, ieşeai victorios în disputele cu ceilalţi  membri ai grupului, iar, dacă aveai un glas puternic, te făceai auzită de departe. În ruptul capului nu ar fi vrut să creadă cineva despre ea că e o slăbănoagă, aşa că a răspuns:

            -E puternică, puternică, puternică!

            -Şi ce eşti tu in stare  sa faci ca să fii fetiţă?

            -Orice! Orice! A răspuns repede Ica.

-O să te cam doară. Ai curajul să înfrunţi durerea?    

          Ica s-a gândit ce a simţit: când şi-a zdrelit coada, când un maimuţoi adult i-a tras o scatoalcă fiindcă a vrut să-i sufle de la nas o banană aruncată de un vizitator, când  a fost vaccinată, când un băiat răutăcios a  aruncat spre ea o piatră rotundă si galbenă, de care ea nu s-a ferit, crezând că e o portocală. A ajuns la concluzia că ea e o maimuţă curajoasă şi a răspuns:

            -Am!

-Bine! Voi face un plan pe care o să-l discutăm la întâlnirea viitoare.

       Timp de o luna de zile maimuţica noastră s-a visat fetiţă! Se vedea  îmbrăcată în fel de fel de rochiţe colorate, plutind parcă pe deasupra pământului încălţată cu pantofiori roşii, cu faţa strălucitoare şi părul cârlionţat, înconjurată de suratele care o admirau şi întindeau  lăbuţele ca să o atingă şi să se convingă că este chiar ea, Ica.

Când s-au întâlnit din nou, doctorul  a întrebat-o dacă nu cumva  s-a răzgândit, dar Ica a răspuns că e nestrămutată în hotărârea ei.

-Ei, bine, a spus doctorul, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să renunţi  la coadă. O vom tăia!  Fetiţele nu au coadă!

-Tocmai la coadă? A exclamat îngrozită Ica. Ea e cea mai importantă pentru mine! Cu ea mă agăţ de crengile copacului. Ea mă deosebeşte de celelalte surate ale mele. Am muncit atâta să am o coadă puternică, musculoasă si acum să renunţ la ea? nu se poate! Altceva!

-Ar fi necesar e să îndepărtăm tot părul de pe corp.

-Vai! Să renunţ la blăniţa mea? Aşa ceva nu e posibil! Ea îmi ţine de cald când afară e răcoare, iar când adie vântul, perişorii se mişcă şi eu mă răcoresc. Ce voi face atunci când suratele mele îşi vor curăţa părul? Voi sta  singură  şi părăsită intr-un colţ? Nu, nu vreau! Altceva!

-Urechile!

-E ceva în neregulă cu urechile mele?

-Sunt mari şi păroase!

-Da! Şi?

-Şi fetiţele au urechile mici, delicate, netede!

-Treaba lor! Eu, cu urechile mele mari, aud cele mai îndepărtate sunete, le pot mişca în toate direcţiile, nimic nu îmi scapă! Poate o fetiţă să facă aşa ceva? Nu, nu renunţ la ele! Altceva!

-Altceva…, altceva… Ar mai fi buzele.

-Buzele mele? Ce au buzele mele?

-Sunt prea mari! Se întind pe toată fata! Când le deschizi se văd toţi dinţii, până la ultimul, cu gingii cu tot!

-Nu e adevărat! Sunt tocmai potrivite! Sunt cele mai frumoase buze de maimuţă care au existat vreodată în grădina zoologică!

Si deodată maimuţica începu să se smiorcăie:

-Vai! nimic nu-ţi place la mine! nici coada, nici părul care îmi acoperă trupul, nici urechile, nici dinţii!  Sunt o maimuţa chiar aşa de urâtă?

-Ba! eşti o maimuţică foarte frumoasă! Dar ai uitat? Tu ai vrut sa fii fetiţă!  .

-Ştii ce? Nu mai vreau să fiu fetiţă! Îmi place coada mea, sunt mulţumită de blana mea, am cele mai frumoase buze şi urechi din lume! M-am obişnuit să fiu maimuţă ! E foarte bine aşa!