LEO

                                               LEO

           

Leo,   de la Leonard. Acesta  din urmă era numele adevărat al celui ce stătea întins în cuşca din faţa Icăi, amorţit, ameţit şi somnoros. Îl duruse piciorul stâng din spate aşa de tare, că nici nu mai putuse să atingă pământul cu el. Avusese o rana mica, dar care se infectase. Doctorul o curăţase şi acum era pe vindecate. Îi mai făcea câte o injecţie de adormit ca să-l poată consulta în linişte. In timpul somnului visase că era mic şi că trecea în goană printre ierburile înalte ale savanei alături  de mama  şi de fratele lui. Era dimineaţă, era soare, era cald şi ierburile se mişcau, iar ei se ţineau cu greu pe urmele mamei, care nu alerga chiar din toate puterile. Apoi fuga a contenit şi ei s-au oprit la umbra rară a unui tufiş mai înalt. Acolo, în mijlocul teritoriului pe care vânau ei, îi aştepta tatăl. Avea o coamă impresionantă, iar răgetul lui te făcea să te cutremuri. Nu degeaba era recunoscut ca rege al tuturor animalelor. In ciuda faptului ca îi era foame, Leo se simţea tare bine. Nu avea un motiv special. Tot ce se găsea în jurul lui contribuia la starea aceea plăcută, când ştii că nimic rău sau neplăcut nu ţi se poate întâmpla: coama  maronie, bogată a tatălui, blana  cu reflexe aurii a mamei, zbenguielile şi miorlăiturile fratelui său care încerca să imite răgetul regelui , mişcarea  domoală a aerului. Era pur şi simplu fericit. Când visa, starea de fericire se prelungea şi după trezire, dar acum fusese risipită de amintirea momentului când fusese capturat.

            Aici, la Zoo mai erau şi alţi lei cu care Leo împărţea un habitat anume construit, dar ceilalţi se născuseră aici sau la alte grădini zoologice. Doar el respirase aerul preriei, doar el se născuse în libertate, doar el ştia cum e să fii vânător  şi vânat . Cu adevărat, el nu vânase niciodată, dar îi  văzuse vânând pe părinţii săi şi fusese un învăţăcel atent. Teritoriul pe care trăiau ei patru era impregnat cu mirosul tatălui lor, pentru ca niciun alt animal să nu  cadă în greşeala de a le încălca spaţiul de vânătoare.  În ziua aceea tatăl vânase o gazelă care ,din cine ştie ce motive, rămăsese în  urma turmei. A urmărit-o neauzit câteva minute, apoi, când a fost destul de aproape şi gazela i-a simţit mirosul, a pornit pe urmele ei într-o goană ameţitoare .  A ajuns-o, a doborât-o dintr-o lovitură. După cum era obiceiul,  tatăl s-a înfruptat primul din vânatul doborât, pentru că el trebuia să-şi recapete energia după efortul depus. Ei doi, fraţii, însoţiţi de mamă  au stat răbdători şi respectuoşi la o oarecare distanţă. Când tatăl s-a săturat , s-au apropiat şi ei. Era gustoasă carnea şi aromată, avea în ea seva vieţii, nu ca mortăciunile pe care le mănâncă acum şi care îi sunt puse sub bot de îngrijitori!

            Nu apucaseră să se sature când au auzit uruit de motoare apropiindu-se în mare viteză. Într-o clipită câteva camionete uşoare pline de oameni înarmaţi au fost lângă ei. Au luat-o la fugă, dar hrana cea gustoasă înfulecată cu lăcomie le moleşise mişcările. S-au auzit doua detunături. Tatăl a căzut brusc, mama s-a rostogolit în faţa şi a încremenit cu ochii către tufişurile din apropiere care le-ar fi asigurat scăparea.  El arămas încremenit  pe loc. Oamenii s-au apropiat , L-au înconjurat, au râs, au zis ca cât o psică . Leo a mârâit, şi-a  arătat colţii, dar ei nu s-au speriat. Fratele lui a reuşit să scape. A luat-o la fugă. Vânătorii n-au vrut să-şi irosească gloanţele  pe un pui. Nu valora nimic mort. Pe Leo l-au luat, l-au băgat într-un sac, l-au trântit într-o camionetă .A început atunci călătoria spre o alt fel de lume şi de viaţă. 

Ica evadeaza

 ICA  EVADEAZĂ

Deşi renunţase la ideea de a deveni fetiţa,  Ica era la fel de fericita când, în faţa cuştii ei, se opreau copiliţele acelea minunate care îi zâmbeau atât de frumos şi care dispăreau apoi sporovăind vesele alături de părinţii lor. Acum o preocupa mai mult lumea în care trăiau ele. De unde veneau si încotro plecau? Şi ce făceau când nu se opreau în faţa cuştii cu maimuţe? Totul părea atât de misterios şi , în acelaşi timp, atât de plin de farmec. Lumea aceea din care veneau ele trebuia să  fie minunată, pentru ca numai într-o astfel de lume erau rochiţe, pantofiori, chicoteli, floricele, banane si portocale de aruncat, mingiuţe colorate, bomboane, ciocolată si zahăr. Bineînţeles că vizitatorii nu aveau voie sa ofere mâncare niciunui animal de la Zoo. Ica ştia asta. Erau avertizări pretutindeni! Nu ştiu, însa, cum se făcea, că, în faţa maimuţelor, toată lumea uita de interdicţie şi aici ploua cu dulciuri şi fructe.

Când se apropia seara, grădina zoologică se închidea. Vizitatorii plecau şi se aşternea liniştea. Animalele se odihneau după agitaţia zilei. Acum Ica putea să se gândească  şi să viseze în voie la lumea de afară.

Din cuşca  spaţioasa şi confortabilă  privea copacii plini de frunze care îşi legănau coroanele în adierea vântului cald al verii. Gratiile o împiedicau să plece, să cutreiere lumea de afară, dar , în acelaşi timp, o şi apărau. Oare  ce s-ar fi întâmplat daca  mulţimea aceea  de oameni mari şi  de copii s-ar fi apropiat de ea toţi  în acelaşi timp, dacă toate mâinile acelea întinse printre gratii ar fi atins-o deodată? Îşi amintea cum , într-o după-amiaza, un puşti  părea  că adormise lipit de gratii. Avea ochii aproape închişi si respira încetinel, încetinel. Tocmai de aceea Ica s-a apropiat  de el să-l privească mai îndeaproape. Nu părea cine ştie ce. S-a uitat la el câteva clipe, apoi s-a întors cu spatele. Mare neglijenţa! Haţ! Puştiul a întins brusc mâna, a prins-o de coadă şi  a tras. Ica a  ţipat de durere, dar băiatul nu i-a dat drumul. Disperată, s-a întors , a şuierat , a mârâit ameninţător . Băiatul ţinea cu îndârjire de coada ei. Atunci Ica s-a  repezit să-l muşte. Numai aşa  a scăpat. De atunci a învăţat ca nu e bine să te apropii prea mult de oameni, deşi , ca să fim sinceri, Ica nu prea se temea de ei.  Păreau cam neajutoraţi. In primul rând Ica nu-şi putea imagina cum se descurcă ei fără coadă! Cum să te agăţi de crengi şi să te legeni fără ea?  Şi cum să-ţi menţii echilibrul  când faci salturi ameţitoare de la  o creangă  la alta sau de la un copac la altul. De fapt nu văzuse niciodată vreun om căţărat în vreun copac, deşi fusese foarte atentă. Nici nu ştia de ce au ei nevoie de copaci. Poate ca seara, când se face întuneric, se urcă şi ei în copaci şi dorm acolo! Altfel de ce i-ar ingriji atâta? Fiindcă Ica ştia foarte bine că oamenii au mare grijă de copaci, ca îi iubesc şi ca cei care le provoaca răni sunt aspru certaţi.  Apoi oamenii nu erau în stare să-şi folosească mâinile pentru mers! De aceea se deplasau aşa, drepţi,  ca nişte prăjini umblătoare, dar mult mai încet decât o maimuţă!  Şi când trebuiau să-şi schimbe direcţia erau aşa de greoi! Ce să mai vorbim despre felul  încet şi lipsit de îndemânare în care mâncau! Dacă şi-ar fi folosit şi picioarele  bineînţeles ca nu ar mai fi pierdut atâta vreme ca sa se hrănească! Dar ei îşi păstrau lăbuţele "împachetate" în fel de fel de încălţari. Poate le păstrau pentru alte treburi, Ica nu ştia! Odată, însă, văzuse o mama care îşi descălţase copilaşul obosit. Când i-a scos şi şoseta Ica  a rămas uimită! Degetele erau albe ca miezul unui măr şi atât de mici! De aceea, probabil , nu puteau să mănânce cu ele!

Şi , pe urmă, unde trăiau ei? Aveau şi ei cuşti? Aveau surate? Ascultau de cineva? Cine le aducea mâncarea pe care o împărţeau cu maimuţele atunci când veneau în vizită? De unde aveau hainele acelea colorate?

Ica avea nedumeriri şi în legătura cu alte animale despre care ştia sau bănuia ca trăiesc în apropiere. Maimuţele se învecinau cu  papagalii si cu leii. Distanţa dintre cuşti era foarte mare, Ica nu putea zări gratiile celorlalte cuşti, dar , uneori, dimineaţa, devreme, dacă se căţăra pe bara cea mai de sus din stânga, zarea, printre frunzele verzi, străfulgerări galbene si albastre de aripi.  Bineînţeles ca  auzea si glasurile lor , stinse de depărtare. Papagalii spuneau cuvinte omeneşti cu voci de păsări. În partea dreaptă a cuştii se ducea mai ales după-amiaza. Acolo se auzea, uneori, glasul cutremurător al regelui  care înfiora  pe toată lumea, indiferent dacă era mânios, vesel sau plictisit. Seara, târziu, când lumina se făcea fumurie, când aleile erau pustii, înainte ca somnul si întunericul să se aştearnă, se auzeau şi alte glasuri de animale. Cine striga atât de răguşit? Şi cine mormăia plictisit? Cine lătra scurt şi ameninţător? Si cine răspundea cu un urlet? Dar cine  trimitea  spre ceilalţi ţipete care se rostogoleau rotunde şi săltăreţe ca nişte hohote? Ica se gândea ca numai  afară, dincolo de gratii , putea găsi răspunsurile la toate întrebările care o frământau! În concluzie trebuia să iasă din cuşcă! Uşor de spus, greu de făcut! Cuşca era tot timpul închisă.  Îngrijitorii  o deschideau zilnic, e drept, când aduceau mâncarea, când făceau curat, când venea medicul veterinar, dar o închideau repede la loc şi, când plecau, o verificau cu grijă. Slabe speranţe să profite de pe urma neglijenţei îngrijitorilor! Totuşi trebuie să găsească o soluţie.

Ica  se frământă şi se frământă zile şi nopţi in şir. I-a pierit şi somnul! Noaptea imaginează evadări, iar ziua moţăie. Iei era să cadă de pe o cracă! Toate suratele au râs de ea. Una a întrebat-o dacă nu e bolnavă

Da!!! Asta e ideea salvatoare! Dacă e destul de bolnavă, medicul veterinar, cu care se înţelege atât de bine, o să o ducă la dispensarul Zoo să o consulte mai amănunţit. Acolo sunt o mulţime de aparate care îţi vad trupul pe dinăuntru. E şi un spital Zoo, dar Ica nu vrea să ajungă acolo, pentru că pacienţii stau în cuşti mititele şi sunt în permanenţa supravegheaţi! De fapt, nu e deloc bine să fii cu adevărat bolnav! Cum să pleci aşa în lume? Ica vrea doar să se prefacă bolnavă! Asta înseamnă să se lase de vreo câteva ori să cadă de pe vreo creangă mai joasă a copacului lor fără frunze şi să aibă grijă să nu se lovească prea tare. Imediat vor bănui că are o boală gravă. Nici o maimuţa sănătoasă nu cade din copac, ci sare sau coboară!

 Zis şi făcut! Ica  a căzut într-o  zi de doua ori si în alta zi de cinci ori! Evident ca a avut grijă ca asta să se întâmple când erau de faţă şi îngrijitorii.  Cu cât cădea mai des, cu atât stătea mai mult întinsă si se ridica mai greu. Îngrijitorii au chemat medicul, acesta  a luat-o şi a dus-o la dispensarul Zoo.   Apus-o cu grija pe un fel de masă, şi fiindcă părea epuizată de boală, nu i-a făcut nici o injecţie înainte de a descoperi ce are. Icăi ii era teama de injecţiile adormitoare care se făceau animalelor agitate înainte de a fi consultate. De aceea ea s-a străduit să fie cât mai liniştită. Acum nu mai urma decât să găsească momentul potrivit să fugă! Medicul s-a întors să aducă un aparat de văzut sau de ascultat. Pe Ica asta nu o mai interesa. Ea  a coborât tiptil de pe masă, a ajuns într-o clipă la uşa pe care a deschis-o rapid, atârnându-se de clanţă cu coada şi a zbughit-o afară.

Aici-nenorocire! Afară nu era afară! Era tot înăuntru! Mai multe coridoare se întindeau în direcţii diferite! Pe care să apuce?  A luat-o pe cel care părea mai lung şi mai liniştit !Voia să aibă timp să se gândească în timp ce fuge!

 Coridorul era nu numai lung, ci şi întortocheat. Un adevărat labirint!  La dreapta, la dreapta , iar la dreapta! Ica s-a gândit sa fie consecventă si să o ia mereu la dreapta, ca, în cazul în care va trebui să se întoarcă , să poată să o facă  fără complicaţii, luând-o la stânga! Dar , altă nenorocire se apropie!! Din faţă se aud paşi! Ica zăreşte o uşă întredeschisă şi intră!  Ajunsă înăuntru, se opreşte înspăimântată în spatele uşii  pe care tocmai a închis-o. Cine credeţi că se afla  acolo, închis intr-o cuşculiţă pentru animale bolnave? Tocmai leul, regele animalelor!

 Ica şi-a ţinut cu grijă răsuflarea  şi asta a împiedicat-o să scoată vreun sunet, căci ele, maimuţele sunt cu atât mai gălăgioase, cu cât simt mai multă teamă! A închis  şi ochii pentru ca leul să dispară cu cuşcă cu tot! Apoi, ţinându-se cu o lăbuţa de gură, ca să împiedice orice zgomot să iasă, i-a deschis încetişor, dar leul era tot acolo!  Ica a observat, cu toată spaima care o stăpânea, ca şi leul ţinea ochii închişi.

 Te pomeneşti că şi lui îi e frică de mine, gândi ea.  Nu-mi prea vin să cred, îşi continua gândul maimuţica, nu  are de ce! Noi putem sa amuzăm, să enervăm, să plictisim, dar n-am auzit ca o maimuţă să înspăimânte pe cineva! Ica ascultă atentă  respiraţia adâncă si regulată. Aha!. Leul doarme! Leul doarme! Leul doarme! Nu-i e foame!

 Ica se linişteşte. Îndrăzneşte să respire şi ea uşurată! În aceeaşi clipă aude  cheia răsucindu-se în broască.  Hait! E încuiată înăuntru, împreună cu un leu ! Şi fereastra are gratii, deci nu poate să   iasă! Tare departe  a ajuns, ce să zic! Zău dacă meritase atâta efort şi risipă de imaginaţie! Ica era dezamăgită de ea însăşi! Partea bună a situaţiei, căci maimuţele  văd întotdeauna părţile bune ale lucrurilor rele, e că leul e în cuşcă şi doarme. Până se trezeşte, poate că lucrurile se schimbă! Şi Ica se hotărî să aştepte.

De ce a murit Grivei?

Grivei abia  a iesit din adolescenta. E jucaus, inocent, increzator, entuziast si greu de stapanit. Are blana alba, latoasa, o pata neagra ii acopra urechea si toata partea stanga  a capului.II place sa alerge. II plac, deasemenea, copiii. Cea mai buna prietena a lui e Zoe, fetita de sase  ani a stapanilor. Cand o vede, latra, da din coada si alearga spre ea, se ridica pe labele dinapoi, o apuca de rochita cu dintii si o trage cu insistenta. Vrea  sa se joace. Fetita il intelege, Nu se supara pe el niciodata. Are o minge mica, alba. O arunca si Grivei o aduce inapoi. Uneori il piaptana. Il cam trage de blana.  Pe Grivei il doare, nu e placut, dar rabda. Fetita e prietena lui si el e prietenul ei. Se joaca impreuna in fiecare zi. Iarna trecuta Zoe i-a facut  o hainuta. Din paltonasul ei vechi. I-a cusut-o direct pe corp. L-a mai intepat pe ici pe colo cu acul, dar el nici macar n-a scancit!

Grivei nu e un caine de rasa, dar nici  maidanez. E un caine de curte. In satul unde traieste el,  aproape toti cainii sunt la fel. Pazesc gospodariile, isi avertizeaza stapanii daca vreun strain vrea sa patrunda in curtea lor. Unii dintre ei sunt adevarati eroi, caci satul, fiind asezat in apropierea muntilor, in iernile grele mai ajung aici ba vreo vulpe, ba vreun un lup. II impinge foamea spre cotetele cu pasari sau spre saivanele cu oi. Cainii latra atunci intr-un fel anume.  In graiul lor cainesc spun ca e pericol mare. Vestea se duce de la o gospodarie la alta si tot satul se trezeste, luminile se aprind, oamenii ies din case, pregatiti sa infrunte salbaticiunea.  Dar, pana apar oamenii, cainii trebuie sa infrunte  singuri primejdia. Multi dintre ei se aleg cu rani grave, altii raman fara o ureche sau fara un picior, ca Ologul, cainele ce pazeste gospodaria de peste pod.

Sunt povesti care spun ca toamna, tarizu poate sa vina chiar si ursul. Asa a pierit Vacaru, numit astfel pentru ca stia sa pazeasca vacile ca nimeni altul. S-a luptat singur cu ursul, pana ce au sosit satenii cu batele si l-au alungat. Oamenii spun ca nu trebuia  sa se apropie asa de mult de fiara, dar ce era sa faca singur, in fata unei namile furioase, care nu se speria de latrat si nu voia sa plece?  A sarit sa-l muste! Ursul l-a atins cu laba. L- a azvarlit cat colo! Ghearele i-au sfasiat blana si i-au sapat rani adanci in carne. A sangerat mult. L-au dus pe brate la veterinar. Cu toate ingrijirile, Vacaru n-a putut sa biruie moartea. Acum odihneste in gospodaria stapanului, care a sadit un cires langa gramajoara de pamant ce acopera osemintele cainelui. La inceputul lui iulie, cand ciresele dau in parg, tot satul isi aduce aminte de curajul si credinta Vacarului.

Cei mai pretuiti sunt cainii ciobanesti. Ei stiu sa pazeasca oile, sa le adune, sa le bage in strunga. Sunt ajutoare de nadejde pentru ciobani. Grivei are pentru ei un respect deosebit. Ei stiu cele mai multe procedee de infruntare a lupilor si chiar a ursilor, fiindca acestor salbaticiuni le place carnea de oaie. Pe de alta parte, cainii ciobanesti nu sunt niciodata singuri. Traiesc, muncesc si se lupta in grupuri de doi- trei -patru, asa ca se incurajeaza si se sprijina intre ei

In sat mai sunt si caini de vanatoare. Cativa. Unul locuieste chiar via-a-vis. Stapanul  acestuia are o pusca. Vaneaza  cu ea iepuri si vulpi .Poate si alte salbaticiuni.  Cainele  are parul scurt, scurt si negru. Grivei e fermecat. Nu de infatisarea, ci de povestile lui. Seara, cand luminile se sting, iar casele adorm impreuna cu locatarii lor, cainii incep sa latre. E un latrat special. Isi spun unii altora ca totul e bine, ca nu exista niciun pericol apropiat si uneori isi povestesc intamplari de peste zi.Totul dureaza cateva minute. Apoi zgomotele se stinge si linistea curge peste  intunericul noptii. Asa a aflat Grivei despre indeletnicirile vecinului sau: cum  pandeste vanatul, cum se taraste in urmarirea lui, cum alerga apoi ca sa-l aduca in bataia pustii! A inteles ca pentru ca sa devii un caine de vanatoare iscusit, trebuie sa te antrenezi; ca asta presupune repetarea acelorasi miscari pana la plictiseala absoluta! Iti trebuie multa rabdare si hotarare pentru asta.

Vara, Grivei si Zoe stau foarte mult in curte. Curtea e  mare, imprejmuita cu un gard inalt. In continuarea ei se intinde gradina de legume. In partea cealalta e livada. Lunga, lunga... Si ea e despartita de drum printr-un gard inalt.

Ei!!. Drumul….Drumul e un loc  foarte interesant! Pacat ca e interzis! Pe drum trec barbati… femei... copii...uneori pe biciclete. Din cand in cand, masini. Uriase. Sunt camioane care transporta lemne. .Alteori trec soldati. Marsaluiesc si canta. Cantece ostasesti. A vazut chiar tancuri . Si masini militare. Un fel de tanchete

Lui Grivei si prietenei lui le plac cel mai mult copiii.  Fetita sta si se uita printre uluci. Nu are voie  sa deschida poarta, nici sa iasa in drum. La fel si Grivei . El  e alaturi de ea si adulmeca mirosurile strazii. Apare un copil. Se uita spre gard. Vede fetita care priveste. Se opreste. Vorbesc si se joaca putin asa, printre scandurile gardului, ca printre niste gratii. Fetita e vesela. E vesel si Grivei. Sare, da din coada , se ridica pe labutele de dinapoi, isi lipeste botul de gard si scoate  niste sunete scurte.  Copilul pleaca. Trebuie sa ajunga acasa.

Cei doi privesc iar drumul. Asteapta un timp. Iata! Vin trei copiii. Rad, glumesc intre ei, se imping. Nu privesc spre gard. Fetita si catelul ii urmaresc cu privirea, apoi isi lasa capetele in jos, amandoi deodata. Fetita isi priveste pantofii, Grivei se face ca adulmeca  iarba.

Barbatii nu se opresc niciodata sa stea de vorba cu fetita ascunsa in dosul ulucilor.Nici femeile batrane. Primii sunt prea preocupati de problemele lor importante.Celelalte sunt adancite in ganduri. Parca doar pasesc in lumea asta, de trait, traiesc undeva, in trecut! Ii dau atentie femeile  care asteapta  bebe si copiii. Mai ales cand asunt singuri.

Grivei a luat o hotarare! La urma urmei si oamenii pot fi adusi acolo unde vrei, la fel ca salbaticiunile in bataia pustii sau ca oile in strunga. De ce n-ar proceda si el la fel ca un caine ciobanesc? Poate ca unul de vanatoare?  Nu-i greu sa te tarasti, nici sa alergi de colo colo, nici sa latri. Orice caine stie asta! Ii va aduce fetitei copii cu care sa se joace!  O sa rada, o sa glumeasca si n-o sa mai fie trista, chiar daca ea nu iese pe drum!

Iulie. Vremea amiezii. Liniste. Se aude doar bazaitul albinelor.  Arde soarele. Fetita e in livada.  Printre meri, aproape de gard. Asteapta sa treaca vreun copil cu care sa vorbeasca. Grivei e printre ierburi. Culcat. Ca un caine de vanatoare. Pandeste. Se apropie un copil,un baietel. Ii simte mirosul de departe. Urechile cainelui au intepenit ridicate,  trunchiul e incordat, picioarele stau in pozitie de atac, Brusc sare in picioare si alearga. Latra nebuneste. Departe, la coltul cel mai indepartata al gardului, unde inceepe livada s-a ivit o silueta scunda.. Incremeneste o clipa, surprinsa de atacul neasteptat, apoi o ia la fuga. Grivei isi  urmareste tinta de partea cealalta gardului. Baietelul ramane in urma, dar Grivei e vigilent! Se intoarce. Latra.Latra.Latra.

Copilul  nu intelege ce se intampla! Ce vrea de la el cainela asta nebun, care il alearga in sus si in jos , facandu-l sa se intorca iara si iara pe o portiune de drum de cativa metri? Nu poate sa¨l muste;  cainele e in gradina cu meri, iar el merge  pe drum .Intre ei e un gard destul de inalt, dar tocmai acest comportament absurd il  sperie. Plage, tipa, alerga. Vecinii ies din case

-.Ce s-a intamplat?

-De ce latra cainele?

-Cine plange?

 In harmalaia creata, copilul s-a indepartat alergand. Grivei s-a oprit. Gafaie. Limba i-a iesit de-un cot din gura .S-a intins in iarba cu botul lasat pe picioarele din fata. Tot efortul a fost zadarnic. Un esec total!! Copilul n-a vrut sau n-a inteles ca trebuie sa intre cumva in livada. catelul e dezamagit si obosit.

S-a facut din nou liniste! Doar murmure indepartate se aud. Si oamenii, si animalele de prin curti asteapta pranzul. Grivei ridica incet botul, apoi capul se inalta cu urechile indreptate in sus .Acum e momentul! isi zice el.

Se apropie o femeie gravida. Grivei a simtit-o. Si-a si luat pozitia de panda.Sta tupilat in iarba. Varfurile urechilor, care i se misca imperceptibil, abia se vad.. Narile freamata.

Femeia se iveste la capatul gardului. Grivei e deja in piciore si latra , latra, latra. Femeia sare speriata in mijlocul drumului. Se misca destul de greoi. Grivei se ridica pe gard cu labele din fata!.Sare pe loc, ridicandu-se tot mai sus. Femeia tipa! Cainele asta vrea sa o atace- crede ea.

-Ajutor!Sare pe mine! Optiti-l

Grivei alerga inainte si inapoi de-alungul gardului. Nu poate iesi in drum, dar latra, si latra si latra. Se isca un amestec de tipete omenesti si de latraturi. Vecinii sunt din nou pe la porti. Striga si ei!

-Mars, caine!

-Taci, nebunule!

Fetita nu intelege ce se intampla cu Grivei al ei! Incearca sa-l domoleasca, dar nu reuseste!

-Grivei, Grivei, fii cuminte!

Au iesit si stapanii. L-au certat. Grivei s-a potolit. Aplecat de langa gard cu coada intre picioare

- Cainele asta a  turbat! zice Vanatorul care sta vis-a vis.

Nu -i place de Grivei. Face prea multa galagie si se joaca de-a vanatul prin livada de meri, imitand ogarul lui autentic! Nu-plac nici stapanii catelului: au o curte pea mare, o livada prea mare, un gard prea inalt.  

In ochii fetitei au aparut doua lacrimi. Stie ce inseamna pentru un caine sa fie “turbat”. Dar ea e sigura ca  Grivei e sanatos, doar  ca i-a intrat in cap sa- ï aduca in curte copii cu care sa se joace. Degeaba ii sopteste la ureche ca nu e nevoie. Simte ca Vanatorul nu e un om bun. Asta o ingrijoreaza..

-Fetita noastra sta prea mult cu Grivei, zice mama. Trebuie sa facem ceva sa nu mai deranjeze vecinii cu joaca lor!

-Da ! aproba tata.

Stapanii il leaga pe Grivei, dar Grivei e obisnuit sa se miste liber, asa ca  rupe lantul si fuge.Vine seara. E liniste.grivei nu apare.

-Sigur s-a ascuns pe undeva, zice mama.

 Fetita plange. Il cheama pana seara tarziu prin livada cu meri, prin gradina cu flori, prin zavoiul din spatele curtii.

-Cutu! Cutu! Grivei, hai aici! Cutu! Cutu! Vino la mine!

Dar Grivei nu apare.

A doua zi dimineata, Grivei e gasit. Zace in fundul gradinii cu o gaura in frunte.

Satul a decis: Catelul care alearga dupa copii si femei e turbat!. Vanatorul a primit sarcina sa-l impuste!