Pam, cainele si vulpea
Un
timp, nu prea lung, Pam a stat într-un fel de coteţ, într-o gospodărie unde
trăiau mai multe animale domestice. Ele se uitau cu oarecare teamă la ursuleţul
care aducea cu el miros de sălbăticiune, dar, încrezătoare în stăpânul ce le
ocrotea, s-au obişnuit destul de repede cu prezenţa lui în ogradă, văzând că
acesta îl hrăneşte şi pe el la fel ca pe ele. Cel care l-a acceptat mai greu a fost câinele. De
câte ori se mişca ursuleţul, câinele se simţea dator să latre. Doar era o fiară a pădurii! S-a întâmplat, însă ,ceva
care l-a făcut pe câine să-şi schimbe atitudinea.
De
o vreme gospodăria era vizitată periodic de o vulpe. Îşi făcuse, vicleana,
obiceiul să mănânce carne fragedă de pasăre obţinută fără prea mare efort. Venea
noaptea, neauzită, deschidea cu lăbuţa uşa coteţului şi fura câte o găină, o
hapaia si in urma ramnea o gramajoara de fulgi insangerati.
Cotetul
gainilor era asezat departe de casa, in spatele curtii, langa un gard. Era un
cotet cu etaj. Jos, la parter, locuia porcul, iar deasupra, la etaj, gainile.
Pentru ele gospodarul facuse o scarita pe care se urcau seara ca sa ajunga la
culcusul lor. Alaturi se afla o moara al carei motor functiona cu motorina.
Chiar in fata cotetului, la cativa metri, peste gard, in curtea morii era un
vechi rezervor pentru motorina, sapat in pamant, cu pereti de ciment.
Peretii
se inaltau cam un metru de la pamant , iar deasupra lor erau bare de fier care
inconjurau rezervorul, astfel ca nu cumva vreo vietate necugetata sa cada in
el. Doar deasupra era descoperit.
Vulpea venea noaptea, neauzită, urca in liniste scarita, deschidea cu lăbuţa
uşa coteţului şi fura câte o găină si fugea. Sigur ca bietele pasari ar fi
trbuit sa cotcodaceasca, sa se agite, dar vulpea era asa de abila incat ele nu
o simteau . Gainile se trezeau doar daca surata pe care punea laba vulpea scotea vreun sunet, ori asta nu se
prea intampla. Sireata invatase cum erau asezate inaripatele in cotet, intindea
laba, apuca pasarea. Cand gaina, ametita de somn incerca sa tipe, hat! O musca
de cap si cu asta basta! Vulpea fugea cu ea in gura si o hapaia intr-un crang aflat nu departe, pe malul unui
rau, apoi se strecura printre gradini si livezi pana ajungea la padurea de la
marginea satului. In urma ei, in fata cotetului , dimineta, gospodarul gasea
ici si colo fulgi si picaturi de sange.
Câinele prindea întotdeauna de veste mult prea
târziu, când cumătra era deja departe. Lătra săracul, alerga şi se zbătea, dar degeaba! Vulpea pierise împreună cu prada
ei.
Azi aşa, mâine aşa, câinele era forte supărat
şi ruşinat de neputinţa lui. Umbla tot cu botul în pământ şi cu coada între
picioare. I se părea că stăpânul îl priveşte cu reproş, că nu merită hrana pe
care o primeşte.
După venirea lui Pam , într-o noapte, apare vulpea dornică
să se ospăteze. Toată suflarea ogrăzii dormea. Vulpea se strecoară până la locul ştiut, deschide
uşa coteţului ca şi altădată şi dă să intre, dar aude un mormăit de urs. I se
pare că visează! Stă nemişcată şi aşteptă. Poate că i s-a părut doar. Mormăitul
se aude din nou, mai tare. E un mormăit adevărat, de la un urs adevărat care
mai şi miroase a urs. Şi e chiar aici,
lângă coteţ, negru şi mare (de fapt, Pam nu era chiar aşa de mare, era doar un
pui, dar în noaptea întunecoasă, vulpea îi văzuse umbra alungită). Câinele a fost trezit de mormăitul lui Pam şi de data
asta şi-a făcut datoria cu prisosinţă. Vulpea apucase sa puna laba pe o gaina,
dar speriata de mormaitul ursului si incoltita de caine, n-a mai bagat de seama
pe unde fuge, si-a facut vant, a sarit peste gard si a aterizat chiar in
rezervorul cu motorina. Lichidul dens i-a intrat in blana si a tras-o la fund.
Astfel si-a gasit sfarsitul roscata ! Pacat de frumusetea
de blana ! Daca ar fi ramas in padure, ar fi sfarsit ca toate vulpile
intelepte, cu blana neatinsa.
Intamplarea s-a raspandit repede in tot satul. Mai ales
copiii erau curiosi sa-o vada pe vulpea invinsa de propria viclenie!
Câinele a fost mândru tare de
isprava lui. Acum îşi flutura coada prin ogradă păşind săltăreţ de colo până
colo, cu botul în vânt spunând parcă:
-Ia uitaţi cine sunt eu!
Copiii
ii aduceau bunatati si-l mangaiau. Doar aveau de-a face cu un adevarat erou!!
Pe Pam nu l-a mai lătrat niciodată.. In fiecare zi se muta tot mai aproape de
culcusul uriasului ghemotoc maroniu. Ai fi zis ca vrea sa stea de vorba cu el,
sa-i inteleaga mormai turile. Pam se uita atent in jur cu ochii lui
stralucitori si nu zicea nimic. Astepta. Simtea ca intamplarile sunt abia la
inceput!
