Leo și Pam la circ
Ca actori de
circ, Leo și Pam au cutreierat lumea de la Vest la Est și de la Nord la Sud.
Caravana circului a trecut prin toate marile orașe ale Europei: Viena, Paris, Praga, Budapesta,Helsinki,
Moscova, Madrid, Roma. Au fost în Asia și au trecut Oceanul spre cele doua Americi, au
călătorit în Australia.
După o vreme, au constatat că și
cetățile cu nume răsunătoare, și cele de al căror nume nu auziseră niciodată erau asemănătoare dacă le
priveai prin hublourile avioanelor, al vapoarelor, sau prin ferestrele
mașinilor aflate în viteză pe șosea: noaptea- o aglomerare mai mare sau mai mică de
luminițe strălucitoare- ziua-o grupare mai mare sau mai mica, mai ordonata sau
mai încâlcită de construcții cu acoperișuri plate, țuguiate, aplecate, roșii,
portocalii, cenușii, vesele, triste, luminoase, mohorâte, modeste, impunătoare,
despărțite între ele de oaze de verdeață.
Întâlnirile cu publicul erau diferite de la o țară la alta, de la un oraș
la altul. Lui Pam îi plăceau și le aștepta întotdeauna cu interes. Oamenii nu
se vedeau clar, erau în întuneric, iar ei, actorii, în mijlocul lor, în centrul
unei arene luminate puternic. Pam îi simțea după cum respirau. Unii erau mai
reci, se entusiasmau foarte greu, trebuia să le smulgi aplauzele, alții erau
nerăbdători, dornici sa fie vrăjiți și să-i aplaude pe vrăjitori. Alții
manifestau la început un fel de ostilitate, adică: ”eu nu ma las păcălit cu trucuri ieftine; hai, să te
vedem, ce poți?” Pana la urmă erau cuceriți și ei.
Cei mai grozavi erau copiii: dornici sa intre cu toată ființa lor în lumina
strălucitoare a circului, sa fie uluiți de dresuri nemaivăzute, de animale
inteligente care știu să numere sau să vorbească, de clovni veseli-triști, de
zburătorii de la trapez, de iluzioniști care descoperă o altă realitate.
Indiferent unde ar fi călătorit, viața lor rămânea, în esența neschimbată:
dimineața același îngrijitor le aducea mâncarea, le curăța cușca, apoi urmau
repetițiile, dresajul, ”numerele”, cum spuneau oamenii.
Era o muncă migăloasă, solicitantă,
enervanta deseori, amuzantă
uneori, mai ales
pentru Pam, care avusese timp să cunoască firea ciudată a oamenilor înainte de a
deveni actor de circ. Din experiențele
trăite în ograda munteanului, Pam învățase ca aceștia au mare nevoie să se simtă admirați,
respectați, ascultați și , mai ales, iubiți de orice ființa pe care o hrănesc.
Câinele, pisica, oaia, capra,calul, măgarul, vaca le datorează ascultare și
recunoștință stăpânilor lor pentru că primesc mâncare din mâna acestora și,
astfel nu mai este nevoie să se
străduiască sa-și găsească hrana. Bineînțeles că și oamenii se aleg cu anumite
beneficii: ajutor în gospodărie, lapte, carne. Chiar și devotamentul câinelui,
gândea Pam, e tot un beneficiu. E de la sine înțeles că această ascultare
înseamnă limitarea libertății, dar așa stăteau lucrurile în mintea lui Pam.
Pentru Leo, situația era mult mai
dificilă. El ajunsese aici direct din sălbăticie. Nu făcuse niciun ocol. Nu trăise
vreodată în apropierea oamenilor, nici măcar nu văzuse vreunul pâna în momentul
răpirii. Nu văzuse nici animale
domestice, așa că nu avea cunoștință de comportamentul
acestor vietăți în relație cu oamenii. Închiderea în cușcă a fost pentru el
ceva de neimaginat. Se simțea amenințat.
Dresoarea lui era o femeie tânără și
foarte ambițioasă, dură. Colegii ei considerau că are un curaj nebun. Fratele
ei, dresorul lui Pam, fiind ceva mai în vârstă și cu mai multă experiența, îi
spunea adesea că dresajul nu trebuie să se transforme într-o obsesie de a
zdrobi voința celuilalt. El a sfătuit-o să-l mute pe Leo într-o cușca aproape
de Pam, cu care călătorise alături, și aproape de Gold, un leu bătrân, care se născuse la circ și își trăise acolo
toată viata.
La început, Leo nu i-a dat nici un
pic de atenție bătrânului Gold (numit așa după culoarea strălucitor de aurie a
blănii). Părea o ruină resemnată. El,
Leo, și-a propus să nu ajungă niciodată așa. I se părea rușinos ca UN LEU să
ajungă asemenea unui animal domestic( știa despre comportamentul animalelor
domestice de la Pam, care îi povestise din aventurile personale).
Deși participa încă la spectacole,
Gold nu avea un ”număr” al lui. Nu mai avea energia necesară. Se povestea ca pe
vremuri fusese o adevărată ”stea”. Acum intra în arenă fiindcă știa să-i
potolească pe leii tineri , mai recalcitranți. Prezența și comportamentul lui
Gold îi liniștea și îi dădea siguranță și dresoarei. De fapt, el funcționa ca o
punte de legătură între voința celor doua părți aflate față-n fața: om și fiară.
La începutul dresajului, Leo nu trebuia, practic sa facă” ceva” , doar să
se plimbe în cerc, urmărindu-i pe ceilalți, într-o ordine și într-un ritm anume.
Pare ușor, dar nu e. Leo nu înțelegea de
ce trebuie să facă treaba asta: pentru mâncare? nu, fiindcă nu-i plăcea; carnea
primită nu avea gustul și mirosul celei vânate de mama lui; de frică? Nu,
fiindcă , în ciuda faptului că dresoarea avea în mână un bici, simțea că el e mai
puternic și știa, din instinct, că, dacă
s-ar fi năpustit spre ea, n-ar fi fost singur decât în prima secundă. Dar era
acolo Gold, iar ceilalți îl ascultau. In ciuda bătrâneții , părea să fie șeful.
Nu înțelegea de ce, dar era dispus să aștepte.
